Master chef Dincă, eroul dezrobirii
Autor: Marius Chelcu, istoric, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”
Gheorghe Sion a pus la începutul Suvenirelor sale, o cronică a vieţii ieşene din urmă cu mai bine de un veac, întâmplarea care l-ar fi făcut pe vodă Grigore Alexandru Ghica să urgenteze eliberarea robilor, la sfârşitul anului 1855. Povestitorul ne încredinţează că amintirea este demnă de crezare, fiind culeasă de el, la prima mână, de la Maria Ţiganca, mama lui Dincă, eroul tragediei.
Pentru a nu rostogoli întreaga povestire, eu o voi reda în puţine cuvinte.
În decorul unei mari case boiereşti din Iaşi, anume actualul Palat al Copiilor de la Fundaţie, trăiau stăpânii ei, Dimitrie Cantacuzino Paşcanu şi Pulheria, născută Beldiman. Cu toate că nu aveau copii, cei doi soţi nu locuiau niciodată singuri în casa ridicată pe la 1840. Nu ar fi fost nicidecum boiereşte, fiindcă pentru fiecare gest, de la trezire şi până la culcare, se cuvenea ca boierii să fie însoţiţi. Aşadar, casa de la poalele Dealului Copoului, la marginea Podului Verde se afla într-o necontenită mişcare a slujitorilor, robilor, comisionarilor, rudelor scăpătate, prietenilor adevăraţi sau închipuiţi şi a multor feţe de pripas, fiind considerată una din casele deschise ale Iaşului.
Boierul, din pricina leneşei mişcări a sângelui într-un trup trecut de 40 de ani, socotit deja bătrân în acele vremuri, simţea o durere surdă de picioare. Pentru încălzirea călcâielor, într-o ţară în care primăvara vine mai târziu, iar SPA-uri nu se întâlneau pe toate drumurile, conului Dimitrie i-a fost recomandată pentru alinarea suferinţei o tânără ţigancă, Maria. Diagnosticul: l-au învăluit păcatele bătrâneţii, o boală care acum se numeşte criza vârstei de mijloc. Tainicul tratament s-a întrerupt brusc după ce s-a născut un băiat.
Pentru a potoli gura lumii, cucoana Pulheria a îndepărtat-o iute pe Maria din casă. Pe copil însă, numindu-l Dincă, l-a păstrat pe lângă sine, iar la vârsta potrivită l-a trimis la Paris să se facă chef de cuisine. Dincă s-a întors de acolo nu doar cunoscător în arta bucătăriei franţuzeşti, ci însoţit şi de o franţuzoaică, de care se îndrăgostise, dar căreia nu-i mărturisise starea în care se afla, de frica despărţirii.
După ce adevărul a ieşit la iveală, franţuzoaica, dezamăgită şi disperată, i-a cerut lui Dincă să se reîntoarcă împreună la Paris, lucru imposibil în lipsa unui act de eliberare din robie. În ciuda rugăminţilor, cucoana Pulheria nu a vrut nicicum să se despartă de Dincă, fiindcă băietu’ îi amintea prea mult la fire şi chip de răposatul Dimitrie Cantacuzino. Nu a înduplecat-o nici măcar stăruinţa nepotului său, domnul Grigore Alexandru Ghica care, pe treptele casei de la Fundaţie, l-a îndemnat pe Dincă să nu-şi piardă speranţa, că poate în vreo câteva zile soarta i se va lumina.
Dincă nu a mai avut însă putere să aştepte. S-a sinucis, nu înainte de a-şi ucide franţuzoaica. Nenorocirea din casa mătuşii sale l-ar fi făcut pe vodă Ghica să urgenteze dezbaterile şi adoptarea legii dezrobirii în luna decembrie din anul 1855.
Dar să fi fost oare povestea lui Dincă întocmai cum ne-a servit-o Sion?
Dimitrie Cantacuzino Paşcanu ocupă un loc central în intrigă. A fost tainicul şi nobilul tată al lui Dincă, iar moartea lui a provocat comportamentul posesiv al Pulheriei, care ar fi făcut din plodul Mariei ţiganca un surogat al bărbatului ei. Ştim acum, dar cu siguranţă cunoştea şi Gheorghe Sion, că Dimitrie Cantacuzino Paşcanu nu a murit înaintea desfiinţării robiei din Moldova (11/23 decembrie 1855), ci mai târziu, probabil nu mult după 30 octombrie 1862, când şi-a redactat ultima variantă a testamentului.
Este adevărat că boierul a avut o fire bolnăvicioasă, fapt ce explică, în parte, atitudinea sa retrasă în privinţa ambiţiilor politice. Cu toate că a fost înzestrat prin înrudiri, statut şi avere cu toate ingredientele puterii, chiar şi pentru eventuale pretenţii de domnie, el a rămas la marginea agitaţiei publice de la mijlocul veacului al XIX-lea. A preferat mai mult tihna vieţii la moşie, printre cărţi şi registre de socoteli, alternând cu lungi şederi în străinătate pentru tratamentul de care avea nevoie.
Nu a fost însă un pusnic şi nici casa din Iaşi, aflată la capătul de jos al Copoului nu a fost mănăstire. Statutul de mare boier îl păstrai doar dacă ştiai şi puteai să-l etalezi. De aceea, reşedinţa din Iaşi era printre puţinele „case deschise”, iar balurile şi dineurile care se organizau acolo şi al căror master chef a fost poate un Dincă, erau întrecute doar de cele care se dădeau la casa Roznovenilor de pe Uliţa Mare (sediul actual al Primăriei Iaşi).
Mai este adevărat că soţii Cantacuzino Paşcanu au fost foarte bogaţi şi că nu au avut copii, că au trăit în armonie împreună şi cu lumea şi au fost generoşi. Din generozitatea lor a fost, printre altele, restaurată biserica Talpalari din Iaşi, necropolă a familiei Cantacuzino, şi au fost zidite bisericile de la Tăuteşti şi de la Popricani, de lângă Iaşi, iar gesturile filantropice au culminat cu întemeierea fundaţiei Sfânta Treime, adică a Spitalului Paşcanu din Tătăraşi.
Aşadar, G. Sion, amestecând tot ce ştia despre o mare casă boierească, despre faptele care se întâmplau uneori în spatele zidurilor unde mişunau necontenit robi şi slujbaşi, despre dramele unor fiinţe socotite „vite vorbitoare” şi despre curentul de emancipare care a cuprins Principatele în prima jumătate a secolului al XIX-lea, l-a născut pe Dincă dintr-o Maria, iar la sfârşit l-a sacrificat pentru a-i elibera pe semenii săi robiţi.
Aşa că, de ce nu, pe master chef Dincă îl putem socoti eroul dezrobirii, în urma unei drame petrecute pe scările casei de la Fundaţie, actualul Palat al Copiilor din Iaşi.
Citeşte şi: Ansamblul istoric Curtea domnească din Hârlău
