Procesul lui Gustave Flaubert, un fel de meci ”Madame Bovary” / tehnologia modernă
”Violarea moralei publice constă în descrieri indecente pe care vi le voi prezenta, morala religioasă este încălcată prin descrieri senzuale legate de lucruri sfinte. (…) (Avem de a face cu) apologia adulterului, osanale aduse plăcerilor provocate de abaterile de la legile căsniciei, plăcerile desfrâului. Socotesc, domnilor, cu mult mai periculoasă și imorală ridicarea unor asemenea fapte în slăvi, decât însăși abaterea.” Pronunțate în fața instanței de judecată, aceste cuvinte aveau să asigure propulsia în istorie a procurorului francez Pinard, acuzatorul marelui scriitor Gustave Flaubert, considerat autor al unuia dintre cele mai mari romane scrise vreodată: Madame Bovary.
Suntem la 1867. Fără telefoane inteligente și conturi pe rețele de socializare, lumea bună a acelui secol își hrănea curiozitatea făcând act de prezență în sălile de judecată. Iată de ce procesul Doamnei Bovary a făcut din Flaubert un fel de Leonard Messi al acelor vremuri. După ce l-a ajutat să marcheze nenumărat, pe atunci, în poarta tirajelor epuizate, Madame Bovary nu s-a astâmpărat nici până astăzi: se încăpățânează să joace în cea mai selectă ligă a literaturii, pe cel mai mare stadion al tuturor timpurilor: istoria însăși. Mulți dintre avizați îl consideră pe Flaubert, cu al său ”Madame Bovary”, fondator al romanului modern. Un fel de cel mai mare golgheter al veacurilor. Vor reuși facebook-ul, tik-tok-ul, only fans-ul, și alte asemenea, să îl trimită pe banca de rezerve? Se pare că da.
Dar să revenim, într-un gest de menținere cât mai îndelungată a dumnealui pe teren, la meciul juridic de la 1857. Începem cu faptele celei învinuite de joc murdar de crampoane, prin atacuri nepermise de regulament, la, deopotrivă, beregata moravurilor și gleznele cu jambiere de mătase ale moralei religioase de pe atunci.
Deși fiu de chirurg din Rouen, Gustave Flaubert a ales să o nască pe Emma într-o familie de țărani din Normandia. Înzestrând-o cu oareșce temperament de piți din ziua de azi, autorul pare să își fi propus să ne facă să ne întrebăm dacă nu cumva dumnealui a dorit să ni se propună, pe sine însuși, drept strămoș principal al pițiponceriei….
Ca să scape de plictiseala vieții la țară, Emma se mărită cu un ofițer sanitar, Charles Bovary. Nu-i arată soțului nici un fel de interes, anticipând obiceiurile nasurilor lipite în smartfonurile de astăzi. În timp ce onora o invitație la castelul din apropiere, cunoaște un tânăr student la drept de care se îndrăgostește.
Dar și el pare că ar fi proprietarul unui dispozitiv cu tehnologie smart. Nu o bagă în seamă, în ciuda invitațiilor, altfel onorate, de a vizita locuința Bovary. Atitudinea lui îi provoacă doamnei depresie. Din care o scoate un latifundiar din vecinătate. Mai puțin fan al tehnologiei vremii, bogătașul își omora timpul cu amantlâcuri. Ema îi cere s-o răpească de lângă soțul ei. Amantul refuză. Ea face o nouă depresie și se îmbolnăvește grav. La un spectacol din Rouen, doamna îl reîntâlnește pe studentul de care fusese îndrăgostită cândva. Constată că îți pierduse mobilul de atunci, închiriază o trăsură și, în spatele perdelelor încinse, începe a doua mare evadare din depresie: o aventură derulată câteva luni de zile, fie în casa soțului, fie în numeroase camere de împrumut.
Scena birjei fusese, totuși, eliminată din prima variantă publicată. Dar nu și celelalte pasaje fierbinți, și tocmai acesta avea să fie motivul declanșării fluierăturilor repetate de către arbitrii moralității societale. Apoi doamna își procură o viață din ce în ce mai costisitoare. Amanetează tot ce se poate, semnează polițe fără acoperire, cade pe mâna cămătarilor, după care se otrăvește și moare. Încheiem aici prezentarea jucătorilor echipei din deplasare.
După patru ani de eforturi creatoare, Flaubert își termină romanul și începe să îl publice, în foileton, în „Revue de Paris”, un periodic cu tendinţe liberale. Autoritățile intră în alertă. Editorii primesc scrisori dezaprobatoare. Îi cer lui Flaubert să cosmetizeze pe ici, pe colo, prin părțile esențiale. Autorul refuză. Autoritățile îl acuză: „Descrierile din unele scene depăşesc orice măsură. Dacă trecem cu vederea asemenea lucruri, Flaubert va găsi numeroşi imitatori, care vor merge mai departe pe acestă cale.”
Cu două zile înainte de începerea procesului, Flaubert îi scria unui prieten: ”Voi fi condamnat, și la maximum, poate, dulce răsplată pentru munca mea, nobilă încurajare dată literaturii… Aprobarea din partea anumitor spirite e mai măgulitoare decât e dezonorantă urmărirea din partea poliției. (…) Această carte pe care caută s-o distrugă, va trăi cu atât mai vârtos mai târziu și din pricina rănilor lor însele. Din această gură, pe care ar dori s-o închidă, se vor alege cu un scuipat în față”
Procesul începe în dimineaţa zilei de 24 ianuarie, în faţa celei de a şasea camere penale a Tribunalului Sena din Paris. Pe banca acuzaților iau loc Leon Laurent Pichat, directorul Revue de Paris, Auguste-Alexis Pillet, editorul aceleiași reviste și Gustave Flaubert, autorul. Acuzarea a fost susținută de către amintitul Pinard, un tânăr avocat imperial de 34 de ani ce avea să devină, peste câțiva ani și pentru scurt timp, ministru.
”Ofensa la morala publică este în tablourile lascive”, ”ofensa la morala religioasă, în imaginile voluptuoase amestecate cu lucrurile sacre”, ”în ce limbă se înalță rugăciuni lui Dumnezeu cu cuvinte adresate amantului în efuziunile adulterului?”, ”această morală stigmatizează literatura realistă nu pentru că zugrăvește pasiunile (…), ci când ea le zugrăvește fără opreliște, fără măsură. Arta fără regulă nu mai este artă; este ca o femeie care s-ar despuia…”, iată câteva dintre cuvintele rostite de către acuzator, el însuși identificat, câțiva ani mai târziu, drept autor neîndemânatic de versuri lascive.
Pledoaria maestrului Senard, avocatul lui Flaubert, fost președinte al Adunării Naționale, fost ministru de interne în timpul revoluției franceze de la 1848, a fost precum o dublă finală de campionat mondial. S-a derulat pe parcursul a 4 ore. În timp ce avocatul cita un pasaj din roman pentru a evidenția ”magia stilului”, un martor ocular a sesizat, în mișcarea buzelor președintelui de ședință, expresia ”fermecător!”
”Pledoaria maestrului Senard a fost splendidă – îi scria Gustave Flaubert fratelui său, Achille, după închiderea dezbaterilor și înaintea prezentării sentinței. El a strivit ministerul public, care se zvârcolea pe scaunul său și a declarat că nu va răspunde. L-am zdrobit cu citate din Bossuet și Masillon, cu pasaje deșucheate din Montesquieu etc. Sala era plină. Era strașnic, iar eu aveam o mutră falnică. (…) Tot timpul pledoariei moș Senard m-a înfățișat ca pe un mare om, iar cartea mea a tratat-o drept o capodoperă. S-a citit aproape o treime din ea…”
Achitarea în penal a marelui romancier a fost, totuși, însoțită, în sentință, de o condamnare morală, instanța considerând că lucrarea incriminată ”merită un blam sever”, din cauza unor pasaje de un ”realism vulgar și adesea șocant”, în măsură să contrarieze ”susceptibilitățile onorabile”.
În încheiere, cred că este binevenit apelul la judecata unui alt mare scriitor, Milan Kundera:
“Secolul 19 a descoperit locomotiva (…) dar Flaubert a descoperit prostia. Îndrăznesc să afirm că a fost cea mai măreață descoperire a unui secol atât de mandru de realizările gândirii sale știintifice. Desigur și înainte de Flaubert oamenii erau conștienți că imbecilitatea există dar o ințelegeau oarecum diferit: era considerată o simplă absență a cunoașterii, un defect corectabil prin educație. In lucrările lui Flaubert prostia devine însă o dimensiune inseparabilă a existenței umane. (…) Dar cel mai șocant, cel mai scandalos lucru despre viziunea asupra imbecilității pe care ne-o oferă Flaubert e următorul: Imbecilitatea nu cedează, nu dă încet înapoi în fața știintei, tehnologiei, modernității, progresului; din contra, progresează odată cu progresul!
Cu pasiune perversă Flaubert a adunat formulele și sintagmele stereotipe pe care cei din jurul său le enunțau ca să pară inteligenți sau “la zi”, în pas cu momentul. Le-a adunat in celebrul “Dicționar al ideilor luate de-a gata”. Putem acum folosi acest titlu pentru a susține următoarea afirmație: Imbecilitatea modernă nu inseamnă ignoranța ci inseamnă negânditul ideilor de-a gata, negândirea indusă de acestea – blocajul mental în idei făcute în serie.
Descoperirea făcută de Flaubert este mult mai importantă pentru viitorul umanității decât chiar și cele mai pătrunzătoare idei ale lui Marx sau Freud. Căci ne putem imagina lumea fără lupta de clasă sau psihanaliza dar ne e imposibil să o concepem fără irezistibilul val de idei de-a gata care – propagate în mass media, prin computere- ne amenință să devină curând o forță care va zdrobi orice gând original sau individual și astfel va anihila însăși esenta Culturii Europene și a Erei Moderne”.
Autor: Gianina Poroșnicu, avocat
Foto: Paul Adrian Chiș
