Întâlnire cu un colecționar: domnul Vasile Geantău
Vasile Geantău a devenit colecționar de carte datorită admirației față de poezia eminesciană și, cu seriozitatea și perseverența care l-au caracterizat dintotdeauna, și-a creat un sanctuar de cultură, un muzeu propriu.
„Mihai Eminescu este poetul nostru național”: iată un enunț despre care orice vorbitor al limbii române va spune, fără rezerve că este adevărat. Adesea, cel care îl formulează nu are o definiție clară a termenului „poet național” și, cine știe?, nici cunoștințe aprofundate despre opera eminesciană. Dar aceasta nu răpește nimic din forța afirmației, pentru că ea este înrădăcinată nu atât în analiza literară (și socială!), cât în simțire și afect.
Știm că Eminescu este poetul nostru național pentru că nu ne imaginăm cum am fi noi, lipsiți de accesul la opera lui. Știm că poezia eminesciană ne înfățișează cea mai frumoasă limbă română vorbită vreodată – de când există acest grai și până la sfârșitul sfârșitului. Știm că avem dreptul să vorbim despre el, chiar dacă nu suntem oameni de litere. Și, în fine, găsim mereu printre noi oameni pasionați de personalitatea lui Mihai Eminescu, oameni dornici să afle mai multe și, adesea, să împărtășească și altora. Oameni care citesc, vorbesc și trăiesc sub semnul lui Eminescu.
Am avut onoarea să cunosc un astfel de om. Nu a studiat filologia și nici nu se pretinde om de litere. Ar trebui să discutăm, în acest moment, ce înseamnă a fi un „om de carte”. Înseamnă cumva să fi citit nenumărate cărți, să ai o bibliotecă impresionantă? Domnul Vasile Geantău, căci despre domnia sa este vorba în acest text, satisface aceste prime două condiții.
Dacă e să fim riguroși, am spune că a poseda volume multe, bune și valoroase este un argument discutabil – introduce în ecuație factori care țin de venit. Dacă e să fim și mai riguroși, am spune că posesia sprijinită pe dragoste și atașament e un argument indiscutabil: ajunge să-l ascultăm pe domnul Vasile Geantău povestind despre modul în care își cheltuia aproape toți banii pe cărți, albume, ilustrații, medalii și alte obiecte legate de perioada clasicilor literaturii române.
Apoi, Mihai Eminescu este poetul nostru național pentru că ne influențează și în ziua de astăzi viețile, uneori fără să ne dăm seama. Versurile lui au trecut bariera reprezentată de adjective precum „frumos” sau „minunat” – și ne-au ajuns în suflet. Ne-au ajutat să ne creăm lumea: cu dragoste și dezamăgire, cu munți impunători și izvoare cristaline, cu eroi și lichele, cu Mircea și Baiazid, cu depărtarea majestuoasă a Luceafărului și viclenia lui Cătălin, copilul de casă. Am înțeles mai bine aceste lucruri după ce l-am cunoscut pe domnul Vasile Geantău. Pentru a sa lume, creată în jurul lui Eminescu, îl invidiez profund.
Eminescu este poetul național pentru că vorbim despre el. Desigur, o facem în anumite momente pentru că trebuie: ne-o cer profesorii sau, mai târziu, ne-o cer copiii și nepoții. Educația unui român nu este întreagă fără cunoașterea operei lui Eminescu. Dar există multe alte situații în care vorbim despre el sau despre versurile lui fără a fi presați de rigoarea școlii, a universității sau a unui eveniment cultural bine definit. Eminescu ne oferă, adesea, răspunsuri la propriile întrebări, indicii pentru propriile căutări. Iarăși mă întorc la domnul Vasile Geantău și la viața sa, trăită sub semnul Poetului și al generației pe care acesta a înnobilat-o. Domnia sa vorbește despre Eminescu cu o dragoste și un respect imposibil de descris în cuvinte – trebuie să-l ascultați.
Vasile Geantău a devenit colecționar de carte datorită admirației față de poezia eminesciană și, cu seriozitatea și perseverența care l-au caracterizat dintotdeauna, și-a creat un sanctuar de cultură, un muzeu propriu. Aici, domnul Geantău, care nu este nici istoric, nici filolog – viața sa profesională a fost marcată de șantiere și de problemele alimentării cu apă a școlilor din diverse localități ale Moldovei. Deține simultan funcțiile de muzeograf, expert și, pentru norocoși ca mine, ghid. Iarăși, nu pot descrie aici cât de frumoasă a fost experiența drumului printre cărți, medalii, ilustrate, monede comemorative și alte asemenea piese.
Tot domnia sa a îndeplinit funcția de responsabil cu achizițiile – fără îndoială, una dintre cele mai plăcute. Drumurile prin diverse orașe ale țării duceau inevitabil la librării și anticariate, la magazine de antichități (puține, în vremea vechiului regim) și oriunde se găseau piese importante pentru epoca pe care domnul Geantău voia să și-o reconstituie acasă: epoca lui Eminescu. De multe ori, eforturile financiare erau considerabile: domnia sa își amintește că, aflându-se la București, luase la colindat anticariatele de pe Calea Victoriei și fusese nevoit să se împrumute de bani de la colegi – prea atractive erau edițiile princeps sau edițiile antume care îl ispiteau, din rafturi. Și care nu erau nici pe departe accesibile ca preț…
Curiozitatea colecționarului-expert (nu știu dacă domnia sa ar fi de acord cu acest termen, dar eu mi-l asum) nu se oprește la opera literară sau la celelalte teme ce constituie canonul școlar-universitar. „Am citit procese-verbale scrise de el la vârsta de 25 de ani, chiar și aici se observa genialitatea lui, instruită la Viena, apoi la Berlin”, ne spune domnul Geantău. Nici nu se putea altfel, din partea celui ce, la acea vârstă, nu numai că publicase deja poezii minunate, dar își începuse deja și o viguroasă carieră jurnalistică, la Iași.
Așa cum spuneam, interesul față de personalitatea și epoca poetului l-a dus pe colecționar și în alte direcții: „Am și primele trei volume ale lui Eudoxiu Hurmuzachi din Documente privitoare la Istoria Românilor, autorul fiind deputat în Dieta Bucovinei pentru ținutul Câmpulung Moldovenesc-Solca. Moșia pe care locuia familia lui Eminescu era tot a lui Hurmuzachi”, îmi spune cu satisfacție domnul Geantău. După cum se știe, lucrarea menționată mai sus a fost scrisă în limba germană, Eminescu fiind traducătorul primului volum (următoarele două au fost tălmăcite de Ioan Slavici).
A scris, dar modestia l-a împiedicat să înainteze manuscrisele pentru publicare. Modestia îi vine tot de acolo de unde îi vine dragostea pentru cultură – și, așa cum susțineam la începutul acestui text, vocația de om de carte. E vorba de educația primită în familie – de la bunica sa, în primii ani, cei ai poveștilor și ai primilor pași în crearea bazei de cultură generală. Modelul acesteia, alături de educația primită de la părinți – oameni cu școală – și contribuția unchilor s-au conjugat în modelarea căii pe care avea să pășească domnul Geantău.
Este știut faptul că în perioada comunistă, din cauza cenzurii și a celorlalte forme de subordonare a actului de cultură, nevoia de adevăr a format numeroși – din fericire! – intelectuali autodidacți, mulți dintre ei îndreptându-se către profesii fără nicio legătură directă cu domeniul cultural. Este cazul regretatului colecționar Dumitru Grumăzescu sau al domnului Moșei din Hârlău, cu care domnul Geantău obișnuiește să se vadă frecvent și să facă schimburi de obiecte de colecție. Desigur că domnul Vasile Geantău este, el însuși, un exemplu în acest sens.
Cultura generală și auto-instruirea spirituală deveneau o resursă pe care regimul nu o putea controla și, totodată, o formă de rezistență intelectuală față de nonvalorile promovate de proletcultism și, mai târziu, de propaganda de partid din epoca lui Nicolae Ceaușescu. Dorința de a-și crea o colecție remarcabilă, o adevărată lume autonomă în raport cu presiunile regimului, este motivată și în felul acesta. O colecție este un element material care ajută să dăinuie în timp valoarea spirituală a conținutului ei.
Și, după cum în profesia domniei sale a contribuit la clădirea multor edificii de importanță națională, această colecție impresionantă reprezintă tot un edificiu – unul de altă factură. Din spusele fiicei sale, doamna avocat Gianina Vera Poroșnicu, ar vrea să o doneze Casei de Cultură din Vaslui, așadar să o pună la dispoziția publicului cultivat.
Te-ar putea interesa și: Strada „Elena Doamna” și evoluția sa istorică
Modestia l-a făcut să nu caute notorietate. „Faima atrage invidia și poate aduce necazuri”, crede colecționarul, care e obișnuit de multă vreme să țină legătura cu poliția, spre a-și proteja colecția. Printre nestematele colecției sale se numără o ediție princeps a volumului „Poesii” de Eminescu (1884), colecția revistei „Făt-Frumos” (1931-1933) și lucrarea „Ultima rază din viața lui Eminescu”, publicată în 1902 și semnată Riria (Coralia Gatoschi). Anul trecut, domnul Geantău a achiziționat o medalie din argint, bătută la scurt timp după moartea lui Mihai Eminescu (1889).
Vocația pentru cultură a domnului Geantău a fost transmisă fiicei sale, avocat Gianina Vera Poroșnicu, care s-a îndreptat spre Facultatea de Drept la sugestia tatălui său, după absolvirea Liceului „Mihai Eminescu”, la profilul filologie. Doamna avocat Poroșnicu a preluat pentru restaurare mai multe obiective culturale de interes major cum ar fi mormintele poeților Otilia Cazimir și Dimitrie Anghel, precum și monumentul funerar reprezentând-o pe Fecioara Maria în rugăciune (cunoscută sub numele „Uriașa”) din cimitirul ieșean „Eternitatea”. Și tot la capitolul atașament dovedit față de moștenirea culturală a orașului trebuie menționată readucerea la splendoarea de odinioară a Casei Joseph Zoller, monument de arhitectură ce a fost recent onorat de vizita Alteței Sale, Principele Nicolae al României.
