Plictiseala la copii
Când devine plictiseala o problemă?
Toţi copiii se plictisesc din când în când. Este o stare psihologică normală. Aşa cum nimeni nu poate fi tot timpul fericit, tot aşa nimeni nu poate fi tot timpul automotivat şi plin de interes. Problema intervine atunci când copiii se plictisesc prea repede, prea uşor şi prea mult.
După vârsta de 6-7 ani, manifestarea excesivă a stării de plictiseală poate fi un semn al unui deficit de dezvoltare a motivaţiei interne (sau automotivaţiei). Este un prim semnal că acel copil va avea, mai devreme sau mai tarziu, dificultăţi de organizare, planificare, stabilire şi atingere de obiective.
Un copil care se plictiseşte repede va avea dificultăţi să înveţe sau să se implice în orice fel de activitate, fizică sau mentală, care îi va solicita efortul.
Spre exemplu, copiii care au ADHD (Tulburarea de deficit de atenţie şi hiperactivitate) suferă de o forma de plictiseală. Aceasta pentru că, în cazul lor, este afectată funcţionalitatea unei anumite zone a scoarţei cerebrale care răspunde de funcţiile cognitive “executive”, superioare (inhibitie, autocontrol, planificare, organizare etc).
Practic, ei au nevoie fie de o stimulare foarte intensă (cum este cea oferită de jocurile video), fie de elemente de noutate şi interes pentru a nu se plictisi.
Plictiseala la copii este prezentă şi în cazul celor care au fost mult prea răsfăţati, primind foarte repede şi usor orice şi-au dorit sau fiind răsplătiţi material într-un mod excesiv (prin oferirea de cadouri sau alte recompense materiale).
Lipsiţi de exerciţiul motivaţiei interne şi obisnuiţi să primească ceva pentru orice fac, copiii răsfăţaţi ajung să fie total dependenţi de aspectele materiale ale vieţii, dar şi de ceilalţi, pentru a-i satisface nevoile interne de stimulare.
Ca adulţi, ei ar putea dezvolta comportamente de dependenţă (de mâncare, alcool, calculator, jocuri de noroc, bani, cumpărături etc) pentru “a nu se plictisi”.
De asemenea, copiii care utilizează excesiv tehnologia multi-media (televizor, calculator, tabletă etc) ajung, ca urmare a suprastimulării neuro-cognitive de un anumit tip, să devină dependenţi de acest tip de stimulare vizuală. “Se plictiseasc” de orice altceva care nu generează acelaşi nivel de neurostimulare.
Când este vorba de plictiseală şi când este altceva?
Când spun că se plictisesc, nu toţi copiii identifică şi definesc corect această stare. Mulţi dintre ei fac această afirmaţie atunci când se lovesc de dificultatea de a face ceva. Spre exemplu, copiii care au dificultăţi de percepţie sau de procesare a informaţiei vizuale se pot “plictisi” să deseneze, să coloreze sau să facă puzzle-uri sau să scrie şi să citească.
Cei care au probleme de procesare auditivă îşi pierd răbdarea atunci când li se vorbeşte prea mult sau când ascultă poveşti.
Ca părinţi, este important să vă daţi seama când este vorba cu adevărat despre plictiseală şi când este vorba despre dificultatea de a face ceva anume sau despre lipsa motivaţiei interne.
Foto credit: Maria Roman
Citeşte şi: Sparge tăcerea
