Plictiseala la copii

Plictiseala la copii

Autor: Monica Bolocan, psiholog pentru copii şi adolescenţi

Plictiseala la copii

“Mami, m-am plictisit!” sau “Nu vreau să fac asta, e plictisitor!”. De câte ori v-aţi auzit copilul plângându-se de plictiseală înconjurat fiind de un morman de jucării sau având la dispoziţie nenumărate posibilităţi de a-şi umple timpul?

Cel mai adesea însă, copiii se plâng de plictiseală atunci când este vorba de făcut teme sau altceva ce le solicita depunerea unui efort fizic sau mental. În acest caz, este vorba mai degrabă despre un deficit de formare a mecanismelor psihologice ale motivaţiei interne decât de plictiseala propriu-zisă.

Ce este plictiseala?

Plictiseala la copii este o stare profund subiectivă. În mod evident, fiecare dintre noi are propria percepţie asupra a ceea ce este plictisitor, dar şi a intervalului de timp după care ceva, ce iniţial ne-a trezit interesul, devine plictisitor. Este sentimentul că ai vrea să faci ceva interesant, dar nu ştii ce! Ceva trebuie să se întâmple sau cineva trebuie să intervină pentru a te scoate din aceasta stare.

Starea de plictiseală nu depinde însă de stimulii existenţi în lumea înconjurătoare, ci de interesul psihologic subiectiv pentru acei stimuli la un moment dat, precum şi de capacitatea de automotivare. Astfel, conştientizarea stării de plictiseală necesită un anumit nivel de dezvoltare a structurilor cognitive implicate, nivel disponibil după vârsta de 6-7 ani, când începe să se dezvolte capacitatea internă de automotivare. Copiii mici nu se pot plictisi! Ei pot fi, în schimb, fie suprastimulaţi, fie stimulaţi insuficient. Ambele condiţii generează o stare de disconfort psihic care duce în cele mai multe cazuri către manifestări comportamentale necorespunzătoare.

Când se plictisesc copiii?

Există câteva situaţii care determină cel mai frecvent starea de plictiseală la copii:

● Când timpul lor liber în care au posibilitatea de a face orice doresc este foarte limitat, copiii fiind implicaţi permanent în activităţi structurate în care sunt ghidaţi de un adult şi îngrădiţi de reguli. Practic, ei nu învaţă cum să se joace singuri şi îşi pierd creativitatea şi spontaneitatea.

● Când sunt suprastimulaţi şi creierul lor s-a obişnuit cu o anumită cantitate şi intensitate de stimuli (spre exemplu, când folosesc excesiv tehnologia audio-video). În acest caz, copiii s-au obisnuit cu “ceva” din exterior care să le solicite interesul şi nu şi-au dezvoltat abilitatea de a căuta în ei înşişi resursele pentru stimulare.

● Când au o frustrare pe care nu ştiu sau nu pot să şi-o exprime direct şi o “deturnează” în plictiseală, ca de exemplu atunci când au nevoie de atenţia şi afecţiunea părinţilor sau când se manifestă gelozia fraternă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *