Mănăstirea Bujoreni

 Revenind la autoritatea duhovnicească a acestei mânăstiri, vom află din documente și istoric, că Ioanichie Konachi a fost un om de mare trăire duhovnicească, încît toate ideile și sfaturile sale de duhovnic, l-au pus într-o relație foarte bună cu Epicopia de Român, sub ascultarea căreia se află mănăstirea, document confirmat în 1847 sub stăreția maicii Iustina.

Fluctuația personalului duhovnicesc în această mânăstire a fost destul de mare, după cum rezultă documentele oficiale. Astfel în 1853, Ioanichie Konachi avea în grijă să peste 20 de calugărițe. În 1872 personalul crescînd, existînd la maici încă un preot și un cîntăreț.

Rudenia să, Ruxandra, căsătorita cu hatmanul Alecu Rosetti Roznovanu, dăruia în fiecare an mănăstirii cîte 300 de galbeni, pe care Ioanichie îi încredința stareței manstirii pentru existența vieții monahale.

În anul 1859, la învoială cu părintele Ioanichie Konachi, aduc osemintele părintești și ai altor membrii din familie aflate prin bisericile din Iași, Largaseni și Faraoani, și le așează într-un cavou de familie în curtea mănăstirii.

La 30 ianuarie 1860, Ioanichie Konachi trece la cele veșnice. De viață mănăstirii și existența ei se va ocupă moștenitoarea unică, Ruxandra Roznovanu, pînă în anul 1886. Aici se sfîrșește liniștea și tihna mănăstirii.

               Intrate pe domeniile casei regale Zorleni, scăzând numărul de viețuitori și ostenitori, Casă Regală Zorleni, se va ocupa de organizarea acestui Sf. Locaș, de oficierea slujbelor bisericești, trimițînd o data în luna și la sărbători mari, un preot paroh din satul Zorleni. În anul 1886, Carol I era stăpînul pădurilor din preajmă Bujoreniului, cu o suprafața de 750 de fălci. După 1 decembrie 1918, în noile condiții social politice, are loc și reforma agrară din anul 1921 prin care țăranii primeau loturi de pămînt.

Un document din anul 1912, 28 mai, consemna o vizită a regelui Carol I în domeniile sale din Zorleni și Bujoreni, în care acesta asistă la Biserică Domnească la un te deum în cinstea să, în preazenta preoților Antonovici și Pallady.

                Regimul instalat la 23 august 1944 a avut repercusiunile cele mai groaznice, în anii 1958-1960, cînd acel decret necruțător a adus o prigoană înverșunată asupra credinței strămoșești și asupra slujitorilor ei. Propagandă ateistă sovietică și materialismul ideologic a făcut că și mănăstirea să fie închisă, călugăriţele alungate, iar anexele rămânând în grijă stareței și a unei secretare, nu însムpentru mult timp.

Obiectele de cult au fost ridicate în mod abuziv și trimise spre destinații necunoscute, patrimoniul național, muzee, altele la biserică din satul Zorleni, cele cu interes cultic la Episcopie, iar altele nu știe pe unde.

În condiții extrem de vitrege, lipsă mijloacelor de informație, a cailor de acces, lipsă luminii electrice, lipsă unei protecții din partea celor care guvernau, au adus mănăstirea Bujoreni în stare de pustiire și ruină. Biserică, deși părăsită peste 30 de ani, a înfruntat vitregiile vremurilor continuînd să existe, înconjurată de cîteva conifere seculare, și cîteva morminte, va străjui singură poiană de foioase din pădurea Bujorenilor.

Acest locaș uitat de vreme și de timp, va rămîne mărturie în timpul celor 40 de ani de comunism, că religia și credința au existat pe aceste locuri. Îndeplinind în timp rol de magazie, depozit de materiale, adăpost de animale, ea nu va fi uitată de credincioșii, care sunt inimă acestui popor român, și din osârdia și bunăvoință sătenilor din împrejurimi și a altor temători de Dumnezeu, ea va fi ocrotită și păstrată pentru a nu fidistrusă în totalitate.

                Tocmai de aceea, fără nici o aprobare, lucru care era imposibil în regimul comunist, între anii 1970 și 1980 va fi acoperită cu tablă de zinc, pentru că spărturile vremii din acoperiș deteriorau în mod groaznic interiorul bisericii și pictură din anii 1930, pictură care nu este atît de valoroasă ca tehnică, dar este expresivă ca trăire a celui care a executat-o, pastrindu-se și astăzi o parte din pictură originală.

Odată cu instalarea regimului comunist, primul interes față de locașurile de cult, a fost ștergerea oricărei umbre de istorie, drept pentru care au fost demolate toate anexele mănăstirii, pentru a nu mai putea asigură posibilitatea viețuirii în preajmă ei. Ferestrele înzestrate cu gratii, ușile bine ferecate, au trecut sub negură istorie și tăcerea vremii existența mănăstirii Bujoreni, acest nume oficial fiind aprobat în în 1935 pentru simplitatea uzuală a fostului nume de mănăstirea Măgaru. Lucru care nu prea l-a încântat nici pe fostul ctitor Ioanichie Konachi, rugând pe credincioși și pe epicopul vremii să o numească mănăstirea Samaria, însă acceptat foarte greu și uitat foarte repede, revenindu-se la originală denumire de mănăstirea Măgaru.

După revoluția din 1989, când regimul comunist a încetat opresiunea asupra Bisericii, prima grijă a Sfîntului Sinod al BOR a hotărît redeschiderea și înființarea mânăstirilor și schiturilor, care au fost închise sau distruse de regimul comunist.

Pe drept cuvînt, mănăstirea va putea în viitor să fie pentru credincioșii din zonă Moldovei de Jos și pentru ținutul Vasluiului, un loc de liniște și rugăciune, alături de mănăstirile Florești, Grajdeni, Moreni și “Nașterea Maicii Domnului”- Alexandru Vlahuță.

Aceste date au fost consemnate și edificate de ieromonahul Euharist Micu-Ionel, staret al mănăstirii Bujoreni.

Sursa: manastireabujoreni.ro