Mănăstirea Agafton, comoara din pădure

Mănăstirea Agafton, comoara din pădure

Mănăstirea Agafton, situată la doar câțiva kilometri de Botoșani,  pe drumul spre Suceava, a reprezentat de-a lungul timpului un adevărat izvor de pocăință și speranță pentru oamenii locului.

Umbrele nopții se retrăgeau ușor în pădurile din jur… Primele fâșii de lumină se întrezăreau printre crengile copacului de la geamul chiliei. Cuviosul își făcu o ultimă cruce mare, se închină până la pământ în fața icoanei Maicii Domnului. Gândul îi fugea la nopțile de rugăciune când visa să plece și el la pustnicie în codrii din jurul mănăstirii, să calce pe urmele bătrânilor care și-au pierdut urma în locuri de nepătruns.

Bătu încet la ușa starețului și, mai mult din priviri, își luară rămas bun. Gheronda îl binecuvânta să își găsească comoara, comoara sufletului… Cei doi ucenici, care urmau să îl însoțească, îl așteptau de câteva ore la poarta mănăstirii. Bucuria ascezei îi făcu să nu poată închide ochii toată noaptea.

Mănăstirea Doamnei, ctitoria Elenei Rareș la 1552, se pierdea în ceața dimineții. Ieromonahul Agaton (popular Agafton), împreună cu doi ucenici, își făceau greu drum pe cărările pădurii. Cu cât înaintau mai mult, cu atât natura părea că se împotrivește cu forțe herculiene. Fiecare pas devenea o adevărată luptă. Redută după redută era cucerită de nevoitorii Domnului.

Cele câteva ore de luptă cu sălbăticia naturii nu lăsaseră semne pe fața lor… O forță interioară îi călăuzea lăuntric.  Cuviosul se opri să se odihnească la umbra unui copac. Izvorul din apropiere și liniștea profundă îl determină să poposească aici. Și aici vor poposi timp de zece ani, cu nopți lungi de rugăciune, cu zile pline de muncă pentru a rezista în fața pădurii care își cerea fiecare petic de pământ înapoi…

Anii treceau, iar numărul ucenicilor care se alăturau Cuviosului Agafton creștea și el. Se retrăsese să-și adune gândurile într-o  poieniță ivită parcă de nicăieri. Așezat la poalele unui stejar, simțea în tot corpul o bucurie, o bucurie a învierii… Zumzetul albinelor se transformară încet în glasuri dulci, îngerești… Voci cristaline se auzeau din trunchiul bătrânului stejar…

„Mai-marilor Voievozi ai oștirilor cerești, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiți cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupești, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu dinadinsul și strigăm: Izbăviți-ne din nevoi, ca niște Mai-mari peste cetele Puterilor celor de sus”. Era troparul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril.

Agafton zâmbea, era zâmbetul unui copil… a reușit, a ajuns la locul unde comoara lui începe să se construiască pe pământ și să strălucească în cer…Aici e locul unde își vor încerca puterile cu timpul, aici își vor înălța la cer aripile spre mântuire.

În 1729, după ce a sihăstrit zece ani în post și rugăciune, Cuviosul Agafton a construit o biserică de lemn cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Timp de câteva decenii, obștea mănăstirii s-a nevoit după rânduielile bătrânilor, păstrând aprinsă candela speranței pentru sihaștrii din acești codri, precum și pentru mirenii din Ținutul Botoșanilor.

Alegerea în 1803 ca mitropolit al Moldovei a vrednicului de pomenire Veniamin Costachi a adus pentru viața monahală o serie de reorganizări. Printre acestea se numără și înființarea unui Seminar la Socola și mutarea maicilor de aici la Mănăstirea Agapia, mănăstire care era pe atunci una de călugări. Unsprezece ani mai târziu, din dorința de a dezvolta noi obști monahale pentru maici, mitropolitul dispune transformarea Schitului de călugări de la Agafton în mănăstire de maici.

Cu ajutorul Maicii Domnului, noua comunitate se dezvoltă de la an la an, iar la mijlocul secolului al XIX-lea devine una dintre cele mai mari mănăstiri de călugărițe din Moldova. Așa se face că numeroase fiice și văduve de boieri au viețuit aici, printre ele numărându-se și mătușile după mamă ale poetului nostru național. Eminescu, copil fiind, venea adeseori pe jos din Ipoteștiul natal pentru a le vizita pe Sofia, Fevronia și Olimpiada Iurașcu.

Între anii 1838-1843 a fost construită o biserică de zid, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, vechea bisericuță din lemn devenind neîncăpătoarea. Mai mult, după desființarea schiturilor Balș, Unsa și Orășeni, călugărițele au fost mutate la Agafton, mănăstirea ajungând în 1860 la 156 de viețuitoare. Numărul mare de monahii de aici, demersurile întreprinse de acestea și de credincioșii din zonă, au dus, probabil, și la anularea deciziei din acel an a domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a desființa mănăstirea.

Obștea trecea peste un alt obstacol al istoriei… Istorie care, la puțin timp, avea să aducă noi încercări, maicile de la Agafton participând ca infirmiere voluntare în timpul războiului de Independență, iar 18 măicuțe care urmaseră cursuri pentru pregătirea medicală, au fost repartizate la mai multe spitale în timpul Primului Război Mondial. În acele vremuri grele, în chiliile mănăstirii au fost adăpostiți aproape șase luni copii și femei refugiați din zonele ocupate.

Prin decretul din 1959, autorităților comuniste închideau forțat așezământul, peste 300 de călugărițe fiind trimise la casele lor. Dar, asemenea nuferilor eminescieni din lacul din apropiere, care renasc an de an, după Revoluția din 1989, cu încercările timpurilor, obștea monahală și-a reluat cursul firesc spre eternitate, iar comoara Cuviosului Agafton își continuă povestea…

Foto: Emil Banuti (doxologia.ro)

Citește și: Arta de a vedea

2 thoughts on “Mănăstirea Agafton, comoara din pădure

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *