Mănăstirea Bujoreni

               Văzut lucru este că această moșie a Bujorenilor devreme ce era atât de căutată sau era o zonă bogată, sau poate pentru faptul ca era ferită de ochii năvălitorilor, ori pentru faptul că deja exista această vatră monahală, era mult râvnită de oamenii înstăriți ai vremii de atunci. Tocmai de aceea și legenda spune că odată cu năvălirea păgânilor peste pământurile Moldovei, călugării din schitul Recea au îngropat odoarele, au dus icoana Maicii Domnului ascunzind-o de furia jafului păgânesc, pentru a nu fi profanată sau distrusă și astfel i s-a pierdut urma.

Odată cu trecerea timpului, totul a ramas sub negura vremii, iar  Preasfânta Fecioară,  din icoana ferecată în argint, avea să vegheze în pădurea  Bujorenilor mai bine de 100 de ani, la  liniștea locului și la frumusețile create de  Însuși Fiul și Mântuitorul ei.

               Așa cum luminițele văzute de Daniil Sihastru, pustinicul si părintele  Moldovei, l-au decis  peVoievodul Ștefan să aleagă altarul mănăstirii Putna prin  tragerea cu arcul, si multe alte  semne minunate, tot așa și la mănăstirea Bujoreni  atestată documentar la 27 martie 1602, i  storia spune că în partea locului un  oarecare Ion Brețcanu mocan din ținutul Brețcului, mare crescător de oi, venea pe  aceste văi cu tomnatul oilor, oprindu-se într-un loc cu numele de Siliștea Oilor.

               Lucru care poate fi dovedit, pentru că un document la 1779 menționa  această Siliște a Oilor ca numindu-se și “Siliștea Brețcanii”. Deci evident locul unde mocanii poposeau cu oile pe acele dealuri domoale și liniștite care atestate astăzi geografic în zonă, sunt la 1 km de locul unde se află astăzi mănăstirea Bujoreni. Iar pe vremea aceea în preajma anului 1600, nu se știe exact dacă înainte sau după 1600 se afla stejarul acela secular purtător al duhovniceștii icoane a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce avea să fie descoperită în chip minunat.

               Istoria ne povesteste așa:

               După ce mocanii au venit de peste munți, pentru pășunatul și tomnatul oilor, mergând la târg să vândă produsele, întreaga lor zestre ciobănească era cărată în permanenţă de măgari, pe samarele cărora se transportau toate poverile şi bineînţeles fruptul stânii din loc în loc. Plecaţi la târg să-şi vândă agoniseala dobândită din truda oieritului, după o zi de târg, întorcându-se în bătătura stânii, au uitat sa lege măgarii. Unul din măgarii purtători de produse vândute la târg, purta şi punga cu bani în unul din desagii mocăneşti, cu o valoare de 3000 de galbeni.

Desluşindu-se după oboseala de seară, mocanii au dat să împartă veniturile, dar măgarul era plecat în desişul padurii, fără semn de întoarcere. Plecaţi cu un pădurar pe urmele lui, mare le-a fost mirarea când în inima pădurii, lângă un falnic stejar secular, măgarul stătea în genunchi în faţa a trei luminiţe aşezate în formă de cruce.

Dându-şi seama că este vorba de o minune cerească, mocanul a hotărât ca pe acel loc, lângă acel copac şi din acel copac, să se ridice un schit pe care l-a şi săvârşit mai apoi, trunchiul stejarului devenind Sfânta Masă din altarul mânăstirii. Acest lucru este consemnat pe timpul unui mare boier numit Bujorenu care era si stăpânul acelor moșii unde oierii transilvăneni își pășteau oile.

Autenticitatea legendei a fost prezentată și de episcopul Ioan Antonovici, viețuitor si vlădica al vremurilor de atunci. Pentru a fi mai certificată Preasfintia Sa spune ca acel lucru minunat care s-a întâmplat în adâncimea pădurii la stejarul secular, cu măgarul descoperitor de taină, s-ar fi repetat în vreo 3 ani la rând, dar nimeni nu a dat importanță faptei și momentului.

Lucru care se întîmpla, spune epicopul Antonovici, în fiecare an cam în aceiași perioadă și în același anotimp. Eroul legendei, Ioan Bretcanu a hotarât ca acei bani din desagi să fie folosiți pentru construirea Sfântului Lăcaș. Fiind nevoit să se întoarcă acasă la Brețcu, a încredințat împlinirea acestei ctitorii pădurarului Iftimie care dupa ce a savârșit ridicarea schitului s-a călugărit luindu-și numele de Pahomie.

Deci în concluzie, primii fondatori ai acestui Sfânt așezămînt sunt mocanul Ioan Brețcanu, transilvănean, și pădurarul Iftimie – viitorul călugăr Pahomie, așezământul primind numele de “Schitul Măgarului”. Bisericuta așezământului monahal fiind construită din lemn.