Domnului Trandafir nu-i spunem rămas bun…

E toamnă şi e septembrie din nou. Frunzele, ca nişte file din poveşti, se-aleg una câte una şi deapănă culori în rime. Sunt arămii, de aur, verzi, cu stropi de rugină şi plouă peste copii. Cu-obrajii-mbujoraţi, precum macii de-astă vară din grădina bunicilor, ei merg cu cărţile sub braţ. Miroase a cerneală şi hârtie proaspătă, ca dorul de scris.

Cu paşii legănaţi, se-ndreaptă spre şcoală – atât de draga lui şcoală! – şi domnu’ Trandafir. Aşa l-au numit elevii săi, după dascălul lui Sadoveanu. Nu aveau cum să-l uite pe domnul învăţător şi, mai târziu, profesor, căci le-a cântat în versurile sale natura vrăjită a locurilor, de care s-a simţit şi el chemat, le-a surprins în studiile şi cărţile pe teme folclorice tradiţiile care, astfel, nu au mai stat să piară. Le-a regizat piese de teatru şi a format un cor pe trei voci.

Pentru oricare dintre motivele acestea sau toate la un loc, oamenii şi locurile unde i-a fost dat să stea la catedră l-au adoptat ca pe unul de-al lor, atunci când a venit printre ei: un tânăr cu visele-n valiza de cărţi şi sete de şcoală nouă.

A înnoit-o cu dragoste şi dor, după cum îi era deviza luată cu împrumut de la Coşbuc şi a făcut-o să răsară mândră în centrul preocupărilor comunităţii, unde a poposit pentru mai bine de 60 de ani. Elevii au îndrăgit literatura şi s-au întors peste ani în satul din care au pornit să-şi facă un rost, pentru a-i mulţumi domnului profesor că au reuşit şi mai departe cu limba română deprinsă în timpul orelor domniei sale: o limbă curată, elegantă şi frumos şlefuită, cu întorsături de fraze şi scris caligrafic, cu rotunjiri de enluminures.

Foşti învăţăcei cu meserii de profesor, la rândul lor, de colonel, jurist, bibliotecară, educatoare în urbea Ieşilor sau pur şi simplu iubitori de cărţi au făcut drum de lumină şi pod de flori în calea domnului Trandafir, care, mai înainte vreme, le-a ocrotit visele şi, înainte de toate, le-a găsit pentru ei să le prindă aripi. Le-a desenat apoi pe cer volute cu zvâcniri de curaj nebun, s-atingă soarele.

Aripile lor nu s-au topit. Dimpotrivă, au crescut şi au risipit tot întunericul. De aceea, ei nu spun rămas bun. Nici acel elev hoinar, care i-a recitat Rapsodiile lui Topârceanu în călătoria spre lumină. Odinioară, a reuşit să “fure” unicul său zece, pentru că le-a învăţat cu inima. Şi de dragul domnului Trandafir.

Bujorii izbucnind în valuri de culoare şi parfum în zorii unei zile de mai, scăldată în tril năvalnic de păsări, rămân blazonul domnului profesor – fondator de şcoală nouă. E semnătura de poet şi scriitor, epigramist şi folclorist autentic, desenată în visul unei dimineţi de primăvară: Ai venit tu, iarăși, primăvară/Cu frumusețile-ți eterne să-mi arăți/Că nu mai sunt precum odinioară,/ Că n-am și eu ca tine tot atâtea vieți.(Gheorghe Ţuculeanu, Ai venit tu, iarăşi, primăvară?, Poezii religioase, Botoşani, Axa, 2013).

Maria Luisa Țuculeanu

Te-ar putea interesa și: Când fluturii scriu versuri…