Ștefan Luchian, pictorul anemonelor

Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, un oraș din județul Botoșani, devenit cunoscut prin însăşi faptul că este locul natal al pictorului anemonelor. A beneficiat de o educaţie aleasǎ, provenind dintr-o familie de boieri moldoveni de viţă veche.

Chemarea viitorului pictor se întrevede încă din copilărie, cǎci în 1873 familia se mută la București şi Luchian se înscrie, mai târziu, la secţia de pictură a “Școlii Naționale de Arte Frumoase”, pe care o absolvă în 1889, obținând medalia de bronz pentru un “Cap de expresie” și un “Studiu după natură”. În această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu a fost cel care l-a încurajat pe Luchian, fără să-i împiedice, însǎ, dezvoltarea adevǎratei sale personalități artistice.

Studii în străinătate

În toamna anului 1889 tânǎrul artist pleacă la München, unde studiază două semestre la “Academia de Arte Frumoase” și face copii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în țară în 1890 și participă la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic, dupǎ care pleacă, în scurt timp, la Paris, unde studiază la Academia Julian și cunoaște boema artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. Astfel se explicǎ influența evidentă a lui Manet și Degas în tabloul “Ultima cursă de toamnă”, dar și ecoul unor tendinţe mondene.

Revenit la București, Ștefan Luchian devine principalul inițiator al „Expoziției artiștilor independenți”. Mai apoi, se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Școlii de Belle-Arte din Iași, de la care se retrage însă, dezamǎgit de  întâmplǎrile din culise. În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziția Universală” de la Paris, an în care apar şi primele manifestări ale unei afecțiuni ale măduvei spinării, cunoscută sub numele de scleroză multiplă. Artistul rǎmâne infirm pentru tot restul vieții, după ce starea sa de sǎnǎtate oscileazǎ între stǎri de ameliorare trecătoare, alternând cu noi agravări.

Deși sărăcia şi boala îi întunecǎ bucuria de a crea, Ștefan Luchian continuă totuși să lucreze intens și, până în 1915, expune mereu la diverse expoziții, însǎ nu cunoaște pentru multă vreme succesul. Singurul cumpărător al unui tablou din expoziția sa din 1905 a fost pictorul Nicolae Grigorescu. Se bucurǎ, în schimb, de aprecierea cunoscuţilor şi a celor care au vǎzut dincolo de aparenta simplitate a lucrǎrilor sale o sensibilitate aparte, dublatǎ de un talent autentic.

Citește și: Cunoaște-L pe Domnul Cel Viu, pe viu!

Destinul artistic

Până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu, lucru care nu îl împiedicǎ sǎ uite frumuseţile peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie de compoziţii, zugrǎvite într-o cromatică delicatǎ şi rafinatǎ, realizate în ulei. Alte peisaje și naturi moarte cu flori sunt fǎcute în tehnica pastelului, procedeu artistic neegalat de nici un alt artist. Lejeritatea şi bucuria cu care a creionat contururile fragile ale petalelor redau gingǎşia firii sale, dragostea pentru viață și pentru frumos.

Ștefan Luchian a început să picteze flori de timpuriu, dar abia din 1908 își concentrează în acest sens toată energia creatoare, pasiunea pentru natură. De aceea, anemonele, albǎstrelele şi macii lui Luchian sunt de o intensitate aproape dramatică, strǎbǎtutǎ de un fior tainic, luminatǎ de o putere interioară excepţionalǎ, fapt care dǎ naştere la adevărate capodopere (”Anemone”, “Albǎstrele”, “Flori de câmp”, “Crizanteme” etc.) .

Ștefan Luchian a murit la 28 iunie 1916. Spre sfârșitul vieții i-au paralizat degetele, încât a fost nevoit sǎ-şi lege penelul de încheietura mâinii. A rǎmas în conştiinţa publicului şi în peisajul artistic ca fiind pictorul şi poetul florilor nemuritoare.

Luisa Ţuculeanu

Sursa foto Anemone – Ștefan Luchian: wikipedia.com