Probota, mănăstirea care a învins timpul

Probota, mănăstirea care a învins timpul

Una dintre cele mai vechi mănăstiri din Moldova, Probota este consemnată documentar în 1391. Începuturile existenței i se pierd în negura timpului.

Mănăstirea Sfântului Nicolae din poiana Siretului, cum era cunoscută pe timpul lui Alexandru cel Bun, s-a bucurat de la început de grija și protecția cucernicului domnitor. Alexandru cel Bun fiind cel care a adus moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, cetatea sa de scaun. De numele evlaviosului domnitor, se leagă și pomenirea pentru prima dată într-un document a unei fabrici de bere. La 31 octombrie 1402, domnitorul moldovean dăruiește mănăstirii Moldovița, printre altele, două mori în târgul Baia, apoi jumătate dintr-o sladniță (adică fabrică de bere), prima mențiune a acestei băuturi în țara noastră.

Din cauza condițiilor din zonă, locul mănăstirii Probota este schimbat, biserica din lemn fiind înlocuită cu una de piatră. Un cataclism a dus la prăbușirea bisericii, iar Ștefan cel Mare va continua linia înaintașului său și va purcede la reconstrucția bisericii pe același loc. Sfințitul voievod era atașat de acest lăcaș, aici fiind înhumată mama sa, Oltea Maria. O nouă alunecare de teren duce la dărâmarea ctitoriei lui Ștefan.

În 1530, Petru Rareș, îndemnat de vărul său Grigorie Roșca, egumenul mănăstirii la ceea dată, decide să refacă biserica pe un teren mai sigur, perpetuând astfel grija familiei voievodale pentru Mănăstirea Pobrota, cunoscută astăzi sub numele de Probota, cum reiese din pisania de la intrarea sudică în biserică:

„Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan voievod cel Bătrân, a binevoit Domnia mea, cu buna mea voie în al patrulea an al stăpânirii noastre împărătești a zidi acest hram întru numele arhiereului și făcătorului de minuni Nicolae, fiind egumen kir Grigorie, în anul 7038 (1530) oct[ombrie] 16“.

În acei ani, domnia lui Rareș ajunsese la apogeu. Incursiunile lui în Ardeal îl făcuseră stăpân pe câteva cetăți importante, iar în Muntenia, domnitor era ginerele lui, Vlad (1531).  

Silueta ei elgantă, rafinamentul artistic, bogăția de forme arhitecturale și strălucita execuție a picturilor plasează biserica „Sfântul Nicolae” în rândul capodoperelor arhitecturii medievale românești.

La mortea sa, în septembrie 1546, Petru Rareș va fi înmormântat aici. La Probota vo fi înhumați și fiul său Ștefan (domnitor între 1551 și 1552), apoi Doamna Elena, a doua soție a lui Rareș. Doamna, principesă din familia sârbă Brankovic, este și cea care în 1550 ridică în jurul bisericii un puternic zid de incintă, cu turnuri de apărare.

După stingerea familiei ctitorului, Probota devine necropolă boierească, multe familii de dregători își vor alege aici locul de trecere. La mijlocul secolului al XVII-lea, mănăstirea va fi luată sub ocrotire de Vasile Lupu, cel care reface o parte din ziduri și construiește a doua Casă Domnească.

De-a lungul timpului, sfânta mănăstire a fost o importantă vatră de spiritualitate, aici începându-și drumul călugăresc patru dintre viitorii mitropoliți ai Moldovei: Grigorie Roșca, Gheorghe Movilă,Teodosie Barbovschi și marele Dosoftei. Ultimul închină mănăstirea și bunurile ei Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Secularizarea din 1863, inițiată de Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu, duce la desființarea mănăstirii și transformarea ei în biserică de mir. Dar, așa ca multe lăcașuri de închinăciune, și Probota a renăscut mere din propriile ruine și își continuă lupta cu timpul…

Ionuț Bădărău

Foto: wikipedia.com

Citește și: Ștefan Luchian, pictorul anemonelor

One thought on “Probota, mănăstirea care a învins timpul

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *