De ce a fost urât Eminescu?

De ce a fost urât Eminescu?
Mihai Coțovanu, Dramatism și sublim (Eminescu)

Autor: Mihai Coțovanu, artist plastic

„A încerca să vorbești despre adevăr pregătește-te să suferi sau să mori” o maximă care definește existența lui Eminescu.

Lumea se trezea sub vibrația razelor de lumină peste murmurul orașelor, al satelor, sub umbra munților din îndepărtare. Stăteam într-un loc uitat de lume, lângă ziduri care mărturiseau despre străbunii neamului de la Săcărâmb. În acest loc sacru, trudeam cu pensulele în mână să prind clipa și lumina spațiului pe pânză, prin culorile sufletului.

În acel timp de grație și de inspirație, parcă uitând de mine însumi, m-am contopit cu propria înfăptuire. Am trăit momentul cu toată ființa, astfel încât am simțit că timpul s-a oprit în loc, iar culorile au început să-și cânte simfonia pe pânză. Un timp al creației în care sufletul s-a descătușat de haina telurică încărcată de mândrie, de invidie, de lăcomie, de ură… un timp de libertate a cugetului, care s-a eliberat și s-a lăsat pătruns de tăcerea din adâncuri.

Așa am înțeles ce înseamnă să fiu cu mine însumi și să mă bucur că, din neființă, am ajuns să exist. Aceeași stare de eliberare a sufletului poartă în sine și versurile lui Mihai Eminescu: „Deasupra vedea stele și dedesuptu-i stele, / El zboară fără preget ca tunetul rănit; / În sus, în dreapta, -n stânga lanuri de stele” (…) Cale de mii de zile el cade într-o clipă, / Zboară ca gândul care l-aruncă-în viitor.”

Inspirația creatoare poartă sufletul poetului spre sfere înalte de conștiință din dimensiunile mentale și cauzale, sfere pe care artistul plastic abia le întrezărește. Pătruns de adevărurile care s-au revărsat în propria lui ființă, din spațiul și timpul absolut, Eminescu ne înalță: „Cântând pe a mea harfă sălbatecă, vibrîndă, / Am pus în ea o parte a sufletului meu. / E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântă”. Gândirea poetică devine un diamant pătruns de adevăruri în conștiința și cugetul curat. „Genii beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri; / Deschise-ți-s, nebându-l, a lumilor misteruri, / Greșeli de astea-n lume se-ntâmplă-adesea multe / Și-ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan”.

Conștient de menirea sa prin tot ceea ce a înfăptuit, Eminescu a căutat să îndrepte societatea spre adevăruri înalte. În poezia „Călătoria magului în stele” este exprimată aspirația spre o cârmuire ideală a societății, în care aspectele telurice din viața omului să dispară. Eminescu a devenit, din păcate, victima propriilor idealuri, aspirațiile sale înalte s-au întors împotriva sa, au făcut ca poetul să fie urât. „A încerca să vorbești despre adevăr pregătește-te să suferi sau să mori” o maximă care definește existența lui Eminescu.

Călătoria magului în stele, în care poetul se identifică cu personajul (magul), ne dezvăluie taine adânci, conducând gândirea spre armonia primordială din timpul și spațiul absolut, când timpul și spațiul relativ nu se desfăcuse. „Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată/ Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,/ Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată/ Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,/ Că cerul îl răscoală cu mintea turburată/ Pân’ ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun/ De-aceea-n om se naște, din îngeri orișicar./ Odată-n vecinicia-i coboară spre cercare”. În aceste versuri Eminescu definește rostul existenței omului în această lume.

Aceleași gânduri se reflectă și în observațiile lui Isaac Newton „Oamenii sunt ca niște copii care se joacă pe țărmul mării culegând câte o scoică mai strălucitoare, mai frumoasă, și nu văd oceanul adevărului care se află în fața lor.”

Prin tot ceea ce a înfăptuit, Eminescu a încercat să îndrepte privirea oamenilor spre adevăr, și din acest motiv și-a atras ura asupra sa. Și existența lui este cuprinsă în câteva strofe. „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinții din părinți,/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinți? /Ce suflet trist și făr- de rost/ Și din ce lut inert,/ Că după-atâtea amăgiri/ Mai speră în deșert?/ Cum nu se simte blestemat/ De-a duce-n veci nevoi?/ O, valuri ale sfintei mări,/ Luați-mă cu voi!”.

Suferința și profunzimea gândirii lui Eminescu le-am perceput când am pictat portretul poetului la vârsta de 37 de ani. Dramatismul și sublimul din gândirea și din existența artistului se transpun în operele de artă, dându-le acestora profunzime și expresivitate.

www.mihaicotovanu.ro

Citește și: „Robește-mă Doamne, ca să fiu liber!”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *