Procesul lui Baudelaire și al Florilor răului
Pe 25 iunie 1857, Charles Baudelaire publică, la Paris, ”Florile răului” într-un tiraj de 1300 de exemplare. La două săptămâni după aceea, pe 5 iulie, în Figaro apare, sub semnătura unui anume Gustave Bourdain, prima reacție în urma publicării volumului.
”…Cel mai mult sunt repetiţii monotone şi premeditate ale aceloraşi cuvinte, aceloraşi gânduri, murdăriile se învecinează cu abjecţiile, respingătorul se aliază cu infectul. […] Niciodată nu ai să asişti la o asemenea paradă de demoni, de fetuşi, de draci, de pisici şi de paraziţi. Această carte este un spital deschis tuturor demenţilor spiritului, tuturor putreziciunilor inimii“ …1
În Le Moniteur din 14 iulie 1857, culegerea baudleriană de poeme este comparată, de către Edouard Thierry, cu ”o capodoperă demnă de Dante”. Poetul trăgea speranțe că această apreciere îl va scuti de ulterioare consecințe neplăcute. Însă atât ministrul de interne, Billaut, cât și ministrul justiției, Abbatucci, voiau cu orice preț să își spele rușinea cu care fuseseră împovărați, cu doar câteva luni înainte, prin achitarea lui Flaubert, a cărei Doamnă Bovary fusese considerată, de către autorități, la fel de periculoasă pentru moravurile societății pariziene. Așa încât la 17 iulie 1857, un judecător parizian de instrucţie emite un document prin care sunt confiscate exemplarele nevândute aflate la editura Alençon.
Baudelaire însuși, care reușește să salveze de la confiscare câteva volume, este interogat, imediat după aceea, vreme de trei ore, după ce ministrul de Interne solicitase procurorului general să riposteze hotărât împotriva Florilor răului. Fuseseră vizate 13 poezii, printre care: Abel şi Cain, Litaniile lui Satan, Vinul asasinului, Femei blestemate şi Metamorfozele Vampirului.
Jurnal de Bruxelles, gazetă apropiată autorităților franceze, publică un articol din care cităm: ”Autorul este un oarecare domn Baudelaire, care l-a tradus pe Edgar Poe, şi care trece, de circa zece ani, drept un mare scriitor în aceste mici cercuri din care ies gunoaiele presei, ale boemei şi ale realismului. Nimic nu ne poate face o idee despre amestecul de vulgaritate şi de jeg pe care-l conţine această carte. Prietenii autorului sunt şi ei înspăimântaţi. A da citate este imposibil…“
Încercările prietenilor lui Baudelaire de a publica, în presa vremii, opinii favorabile volumului lui, se izbesc de teama conducătorilor de redacții, avertizați de către ministrul de interne că acest lucru ar fi… primejdios.
La 20 august 1857, pe rolul celei de a şasea Camere corecţionale a Curţii de Apel din Paris, în prezenţa unui public numeros. începe procesul Florilor răului. Din pledoariile procesului nu au mai rămas decât rechizitoriul, pledoaria şi verdictul.
În preajma procesului, Gustave Flaubert îi trimite lui Baudelaire o scrisoare de susținere: ”Mai întâi am devorat volumul d-tale de la un capăt la altul, așa cum face o bucătăreasă cu un foileton iar acum, de opt zile, îl recitesc, vers cu vers, cuvânt cu cuvânt și, deschis vorbind, îmi place și mă încântă… Nu semeni cu nimeni, (ceea ce e prima dintre toate calitățile). Originalitatea stilului decurge din concepție. Fraza este îndopată de idei, mai să plesnească… Ceea ce îmi place înainte de toate în cartea d-tale este că arta predomină în ea…”2
Procurorul imperial, madame Pinaud, are un rechizitoriu moderat, urmărind să fie înţelegătoare cu poetul. A cerut totuşi condamnarea acestuia, deoarece ”cartea în cauză nu era o numai o foaie de ziar, pe care o citeşti şi o uiţi imediat: cartea pătrundea în public, rămânea în biblioteci şi în case, la fel ca un tablou. Ba îi corupea pe inocenţi, îi captiva pe curioşi şi producea senzaţii murdare.”3 Un motiv suficient pentru care Florile răului să reprezinte, în opinia procurorului, o primejdie pentru morala publică.
”– Dovediţi totodată indulgenţă faţă de Baudelaire, acesta este o natură neliniştită, greu de judecat. Fiţi de asemenea indulgenţi cu editorii care s-au străduit să-l apere pe autor. Daţi, cu toate acestea, cu ajutorul condamnării, înfierarea unei părţi dintre poeme şi avertismentul public care e necesar.”4Pe de altă parte, susține acuzarea, dacă ministerul public suferă un eșec, inculpatul devine un autor de succes, iar în ochii publicului – victimă a unei persecuții nedrepte…5
Apărătorul lui Baudelaire, doamna Gustave Chaix d’Est-Auge, care îi fusese recomandată marelui poet ca având relații înalte în sferele regimului, şi-a început pledoaria afirmând că Baudelaire nu era numai un mare artist şi un poet plin de talent și că el era, de asemenea, un om onest şi un om de onoare. Poemele sale din Florile răuluile-a elaborat vreme de opt ani, neîncetând să lucreze la ele, să le reia şi să le cizeleze, iar acum, afirmațiile tribunalului cum că opera sa este imorală, îi provoacă multă tristeţe şi o mare deznădejde.
Baudelaire, mai spune ea, exagera descrierea răului şi a viciului nu pentru a le populariza, ci dimpotrivă, pentru a le marca cu fierul roşu. Cine ar fi fost îndreptățit să îi facă reproşuri? Judecătorul, mai puţin ca oricare altul: el nu era critic literar şi nu avea dreptul să se pronunţe în privinţa diverselor stiluri, asupra multiplelor forme de expresie artistică. Iar metoda folosită de poet pentru a înfățișa păcatul era tot atât de veche ca şi lumea. Ea putea fi regăsită în toate epocile şi în toate literaturile, toţi marii scriitori, toţi marii moralişti folosindu-se de ea. La fel ca şi Moliere în Tartuffe, Baudelaire s-a preocupat de viciu, cu deosebirea că el i-a făcut o descriere respingătoare şi s-a străduit să inspire cititorului ură şi dezgust, aşa cum le simţea el însuşi…”5
Cartea, a mai susținut apărarea, ar trebui judecată în întregul ei și abia atunci se va putea observa profunda ei moralitate… În privința poeziilor Lesbos și Lepădarea Sfântului Petru, care făceau parte dintre cele incriminate, într-un caiet al poetului au fost găsite note din care rezulta că ar fi bine să se invoce împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, pe motiv că acestea fuseseră publicate în revistele vermii cu peste 5 ani în urmă.
Secția a șasea corecțională a Tribunalului Senei renumită, în epocă, pentru servilismul față de regim, nu și-a mai luat timp de reflecție, dând sentința în chiar ziua dezbaterii. Marele Baudelaire a fost amendat cu 300 de franci, pentru ultraj la morala publică, fiind obligat, totodată, să elimine din volum șase poezii socotite obscene. Poetul declară, după ieșirea din sala de judecată, că s-ar fi așteptat nu doar la achitare, ci și la repararea onoarei sale… Într-o scrisoare ulterioară către Sainte Beuve, Baudelaire afirmă: ”Dacă mi-aș fi pledat singur cauza și aș fi știut să dezvolt această teză, pe care un avocat nu putea să o înțeleagă, aș fi fost fără îndoială achitat”.7
Autor: Avocat Gianina Vera Poroșnicu
1 – https://historia.ro/sectiune/general/procesul-lui-baudelaire-586517.html ;
2 – Doru Cosma, De la Dante la Zola, Editura Sport- Turism, București, 1978, p.153;
3 – Paul Ştefănescu, Scriitori în faţa justiţiei, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2005, p. 9;
4 – op. Cit. p. 10;
5 – Doru Cosma, De la Dante la Zola, Editura Sport- Turism, București, 1978, p. 158
6 – https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/01/02/procesul-lui-baudelaire/ ;
7 – Doru Cosma, De la Dante la Zola, Editura Sport- Turism, București, 1978, p. 163.
Au mai fost folosite informații din cuprinsul articolului: https://revista-euphorion.ro/charles-baudelaire/ .
