Uriașa, piatra care vorbește

Autor: Ioan Claudiu Pipirigeanu

Fotografii realizate de Ștefan Vitel

Unele personalități rămân în istorie pentru că o creează. Altele, pentru că se îngrijesc de cele lăsate în urmă de către acestea. Avocata Gianina Vera Poroșnicu va rămâne, cred, în istorie, nu doar pentru apartenența ei la cea de a doua categorie, ci și pentru că strădaniile ei pentru conservarea valorilor ce întregesc tezaurul nostru cultural ar putea devini, ele însele, fapte în stare să o propulseze în imediata apropiere a acelui prim rând al personalităților despre care va aminti, cândva, istoria prezentului, așa cum a fost.

În anul 2022, avocata Vera Poroșnicu a cumpărat un ansamblu funerar emblematic pentru ieșeni. Starea de degradare în care se afla monumentul ”Uriașei”, care conține, printre altele, mormântul unui văr de-al doamnei Elena Cuza, i-a stîrnit, pesemne, un sentiment asemănător cu cel resimțit și în cazul casei fostului industriaș Joseph Zoller din strada Elena Doamna, pe care a restaurat-o, după achiziție, într-un chip minunat; sau ca în cazul mormintelor poeților Dimitrie Anghel și Otilia Cazimir, cărora le-a finanțat proiectele de restaurare.

Rândurile ce urmează, scrise la persoana întâi nu neapărat din rațiunile pentru care Camil Petrescu considera că, altfel, nu se poate vorbi onest, ci, mai ales, pentru a da prospețime caracterului confesiv al lecturii, reprezintă literarizarea unei încercări de arheologizare psiho-emoțională. Mi s-a părut că a determina ce anume a fost în stare să o determine, pe Gianina Vera Poroșnicu, să ridice la puterea prezentului frumos o seamă de monumente ieșene ale trecutului, ar putea fi o poveste de interes pentru concetățeni.

Câteva revelații din cuprinsul textului de mai jos reprezintă semințe ale imaginației, germinate-n cuvinte cu ocazia dialogului cu povestitoarea. Alte câteva evenimente au fost reflectate în conformitate cu adevărul faptic și sentimental. Autorul nutrește speranța ca prezentarea lor, acum și în această formă, în preajma marii noastre sărbători creștine, să mărturisească despre, să densifice și să întregească sentimentul luminos al legăturii ființei umane cu Dumnezeu. Și să trezească în cititor evidența că niciodată nu suntem, la modul real, abandonați hazardului de către o voință divină implacabilă și indiferentă.

Uriașa de la Eternitatea, piatra care vorbește

” Interioarele uneori vaste, alteori cauterizate, supraexpuse la culoare sau la inconfortabile griuri ale cuvintelor, ne pot desluși înțelesuri numai împreunate. Această vastitate de dumiriri și sensuri îî este, minții de om, unul dintre sistemele de orientare în câmpul nesfârșit de semnificații. Frânturi adezive ale unor fraze ni se impregnează în gânduri, asemeni gusturilor, imaginilor sau mirosurilor, provocându-ne explozii emoționale ori adevărate cutremure interioare. Sugestii acute. Îndemnuri la acțiune. Avalanșe abrupte sau valuri mai molcome ale amintirilor ne rostogolesc sensibilitatea înspre prăfuitele depozite de melancolii sufletești, aducându-ne, din motive de nimeni știute, față în față cu eurile de altădată. În miezul mecanismelor și reflexelor. Dar plonjonul în intimitatea semnificativului, dincolo de traseele bătătorite ale gândirii obișnuite, nu poate avea loc decât în liniște interioară și în tăcere. Aceasta e starea care favorizează revelația.

O astfel de trăire, de evadare în lumile tăcerii mai adânc tâlcuite, mă absorbea de fiecare dată când, după o zi prea încărcată, mă retrăgeam în cimitirul ieșean Eternitatea. Chipurile din fotografiile vechi ale celor cândva vii aveau darul de a-mi împrăștia agitația minții. Preocupările ce mă țintuiseră ca într-o menghină mi se dizolvau, treptat, într-un fel de imponderabilitate inofensivă.

De la o vreme începusem, cu ocazia acestor plimbări solitare, să mă simt din ce în ce mai atrasă de monumentul funerar numit Uriașa. Chipul acela din piatră înnegrită de vreme era, parcă, de fiecare dată altfel. Uneori vesel, alteori îngrijorat, câteodată încordat, alteori meditativ sau căzut pe gânduri… O singură dată mi s-a părut – sau poate că nu, dar dacă a fost chiar așa, înseamnă că mi s-a îngăduit să iau parte la înfăptuirea unui miracol – că din ochii aceia pietroși, extrem de triști, ai Uriașei,  i se rostogoleau pe obraji câteva lacrimi.

Nu era o zi ploioasă. Umbrele amurgului, clătinate de vântul ce înfiora frunzele copacilor, se roteau pe chipul Fecioarei într-un fel de dans tainic, topit mai apoi într-un asfințit roșiatic. Și deodată, în acea tăcere grandioasă, am avut sentimentul, adânc dar nedeslușit, că statuia dorește să îmi transmită ceva! Lacrimile ei păreau să ia forma unor cuvinte ale unei limbi vechi, de la facerea lumii. Le priveam și încercam să le pătrund înțelesurile, cu acel instrument receptiv al tăcerii. Însă nu am reușit să înțeleg nimic. Un mister de o densitate nouă îmi paralizase orice mișcare a gândurilor…

Mi-am luat obiceiul de a trece pe acolo de două sau chiar de trei ori pe săptămână. Priveam, fascinată, chipul atât de expresiv în mobilitatea lui, încercând să îmi las mintea să alunece în acea zonă de maximă intimitate a interiorului meu, unde aș fi putut ”auzi” vocea acelei intuiții care umple tăcerea cu semnificații misterioase. Ajunsesem, cu ocazia vizitelor în cimitir, la încredințarea că există, în lumea sensibilului, dedesubtul realității normal perceptibile, un spațiu enigmatic, străbătut de rețele invizibile, prin care toate cele dăruite cu viață comunică între ele, într-un mod nedescoperit încă. Și, dacă într-o poezie, o fată frumoasă iese dintr-un tablou ca să se scalde în mare, sau, în alta, Isus coboară dintr-o icoană pentru a îmbogăți masa de Înviere a unor sărmani, începeam să pricep că și mesajele acelor lumi nevăzute pot ajunge la noi, tocmai datorită elasticității tentaculare a cuvintelor, ale căror conotații se întind și în dimensiuni deocamdată necunoscute. Probabil că interiorul nostru, reflectam eu, interconectat permanent la lumile acelea ascunse simțurilor obișnuite, primește de acolo în timp real informații și impresii, dar filtrele atenției noastre, rulând la frecvențe mai de superfață, scapă din vedere acele senzații. Nu mult după aceea, o seamă de întâmplări uluitoare aveau să mă convingă de veridicitatea acestor intuiții…

Fascinată, așadar, în urma plimbărilor mele, de mobilitatea radiantă și expresivă a figurii Fecioarei, am fost inundată, într-un anumit moment, de sentimentul că acel monument funerar are nevoie de o restaurare, că eu aș putea fi cea aleasă în acest sens și că nimic nu m-ar putea opri să fac asta. Era ca și cum marmura aceea înnegrită de timp ar fi avut puterea de a-mi confisca, pentru câteva clipe, atenția, pentru a-i insufla ceea ce tocmai simțisem. Tocmai mi se întâmplase un fel de minune. Declanșată, fără îndoială, de acea ”piatră vorbitoare”…

Citisem în presă cum că o seamă de adolescenți, împinși de teribilismul vârstei, își consumă uneori pulsiunile psiho-emoționale adunându-se, noaptea, în vecinătatea statuii Fecioarei. Unii consumă droguri și rostesc fel de fel de incantații din cărți cu simboluri ciudate, alții se îmbată și își exhibă tensiunile jucând fotbal cu cranii găsite cine știe pe unde sau fac ritualuri de magie neagră la adăpostul statuii… La primul contact cu asemenea informații, m-am revoltat peste măsură. A început să mă preocupe găsirea unor soluții pentru a-i opri pe acești tineri de la comiterea unor asemenea sacrilegii. O vreme am avut tot felul de vise științifico-fantastice. Mă metamorfozam într-o luptătoare care, înarmată cu o sabie Jedi și cu cine știe ce arme neinventate încă în realitate descindeam, pe nepusă masă, în timpul acelor ritualuri, și-i căsăpeam pe participanți de le săreau fulgii. Cu ajutorul unor șperacle electromagnetice – invenție proprie, fără brevet – le scoteam, mai apoi, dintre sinapse, rădăcinile gândurilor și dorințelor de recidivă…

Deși mă trezeam liniștită, poate datorită conștiinței datoriei împlinite, un sentiment de revoltă mă invada, invariabil, la scurtă vreme după ce realizam că totul nu fusese decât un vis. De aceea mintea mea începuse a fabrica, compensatoriu și în prelungire, nenumărate alte scenarii. Mă întrebam dacă nu cumva ar fi bine să plătesc niște bodyguarzi să îi sperie pe acei tineri inconștienți și lipsiți de bun simț, încât să nu mai calce niciodată pe acolo. Sau să sesizez organele de poliție. Sau să aflu, cine știe cum, numele acelor adolescenți fără minte, să pun pe cineva să-i înregistreze și apoi să fac cunoscute părinților faptele lor…

A fost nevoie de un alt miracol pentru a mă elibera de povara aceasta. Era într-o duminică de vară. Ajunsesem de puțină vreme în apropierea Uriașei. Câțiva nori așezați în fața razelor de soare paralizaseră tentaculele arșiței. Adiau, timide, câteva pale de vânt răcoros. În imediata apropiere a statuii era plin de mucuri de țigară, cutii goale de bere, hârtii arse și resturi de mâncare. Mi-am observat creierul începând să fie din nou preocupat de căutarea unor soluții pentru anihilarea așa-zișilor tineri sataniști… La câteva clipe după ce am ajuns lângă statuie, vântul acela răcoritor a început să foșnească într-un fel nemaiauzit. Era ca și cum cineva ar fi mers printr-un câmp cu ierburi din mătase cântătoare. Fiecare adiere era ca o suavă, dar neașteptat de vitală notă muzicală.

Puțin mai târziu, nările mele au detectat un amestec de arome de tămâîe, mentă și scorțișoară. Atunci gândurile mi s-au oprit iarăși. Mintea mi s-a golit, brusc, iar atenția mea, neobișnuit de încordată, a fost absorbită cu totul în contemplarea unor misterioase contururi luminoase, aproape imperceptibile, care făceau ca toate marginile și muchiile lucrurilor și obiectelor din jur să strălucească în chip nefiresc, îmbăiate într-o lumină blândă. Lumina aceea oarecum sfioasă și tainică părea a iradia dintr-un vid misterios căruia îi puteam doar intui prezența.

Totul în jur se însuflețise, fiecare obiect era viu și am realizat că acele foșnete ce se metamorfozau în note muzicale nu proveneau din foșnetul frunzelor celor doi copaci din apropiere, ci din mișcarea abia perceptibilă a acelor contururi vag luminoase. Oricare lucru sau obiect înspre care îmi îndreptam privirea devenea o formă de viață aflată în permanentă comuniune cu orice altceva. Copacii comunicau cu florile, cu vântul, cu micile animale, cu insectele sau cu păsările din cer. O viață nouă, pe care nu o știusem, izbucnea din orice, prin porțile misterioase ale acelei lumini ce însuflețea contururile materiei. Și viața aceea nouă, proaspătă și neașteptată, din interiorul fiecărei forme materiale, comunica cu ceva din propria-mi conștiință. Absolut totul în jur era viu și fiecare formă de viață avea un fel de voce a ei, distinctă, care putea să transmită ceva…

Mi-am îndreptat atenția asupra statuii. Și atunci, într-un fel straniu, am început să simt că totul în această lume este exact în situația sau locul în care trebuie să fie, că totul este perfect așa cum este. Chipul din marmură al Fecioarei, de o mobilitate mai mult decât expresivă, căpăta diferite expresii, în funcție de natura mesajelor care îmi inundaseră atenția și de care deveneam din ce în ce mai conștientă. Fusesem aruncată în centrul unui flux de înțelesuri misterioase care curgeau în mine odată cu curgerea lor, iar instrumentul de percepție părea a fi situat oarecum deasupra simțurilor obișnuite, la intersecția dintre mintea mea expansionată și sufletul meu neobișnuit de viu…

Era ca și când aș fi fost într-o sală de cinema, spectatoare a unui film în care psihicul meu, contopit cu mintea, juca în rolul principal, în mijlocul unui fost mediu freatic devenit, sub puterea uluitoare a Fecioarei, un fluviu dens de semnificații subterane, ramificate până la Sacru. O parte din mine știa sau simțea că ”statuia” era cauza acelei neobișnuite viziuni.

Am înțeles, sau mai exact am trăit certitudinea, datorită acelei extraordinare stări de conștiință, că bucata aceea de marmură sculptată funcționează ca un fel de purificator al energiilor negative. Un fel nou de percepție îmi oferea certitudinea că gândurile și emoțiile acelor tineri (ce se adunau, noaptea, lângă statuia Fecioarei), colorate, la ”ieșirea” din aurele lor, în tonuri sumbre și întunecate erau absorbite în interiorul statuii de către un vortex misterios, și ieșeau de acolo curate, optimiste și încărcate de energii benefice. Oare așa se explica nuanța neobișnuit de închisă a prafului negru ce se așezase, an după an, peste marmura de Carrara?

Ei bine, acea viziune, sau înțelegere, sau și una și alta, m-a eliberat, pentru totdeauna, de obsesiile mele de natură justițiară. În acele momente aveam simțeam doar iubire, înțelegere și recunoștință. Am mai rămas, o vreme, în acea stare aparte, de conștiință ”alterată”, cât să absorb, probabil, toate înțelesurile pe care a trebuit să le primesc. Apoi ”vraja” s-a destrămat, odată cu acel contur misterios, translucid-luminescent al obiectelor. Mi-am privit ceasul și nu mi-a venit să cred: trecuseră aproape cinci ore! Aș fi putut să jur că tot ce trăisem nu durase mai mult de cinci minute! M-am uitat la statuia Fecioarei și am avut senzația că îmi zâmbește complice. Apoi chipul i-a devenit impasibil și am realizat că experiența aceea stranie luase sfârșit. Poarta dintre ”lumea obișnuită” și misterioasa ”lume a lucrurilor vorbitoare” fusese închisă…

De atunci înainte nu m-au mai deranjat nici mesajele sau numele scrise cu carioca direct pe marmura statuii, nici ceara prelinsă pe ea din lumânările așezate de către cei care sperau, astfel, să le fie auzite rugăciunile. Chiar dacă eram nevoită să șterg și să curăț. Îmi e mult mai mare bucuria că oamenii vin la Fecioară și îi aprind, cu credință, candele, decât ”deranjul” de a curăța, după aceea, ceara prelinsă în palmele Ei.

Acestea au fost uluitoarele împrejurări care au precedat – și m-au convins să procedez la – achiziția statuii așa zisei Uriașe, împreună cu cavoul aferent.

În luna aprilie a anului 2022, am achiziționat, așadar, ansamblul arhitectural al Fecioarei, de la moștenitorii celebrului și regretatului anticar Dumitru Grumăzescu. Acest împătimit colecționar de Eminescu intrase în posesia complexului funerar după ce, în anii `90, Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iași, refuzase să primească donația din partea proprietarului de atunci, Radu Beldiman. Prietenia dintre domnii Beldiman și Grumăzescu avea să consfințească împroprietărirea celui din urmă.

Ansamblul monumental Uriașa-Obeliscul Rosetti-cavou nu mai cunoscuse lucrări de întreținere de foarte multă vreme, astfel că, în 2022, totul era în paragină. Statuia nu mai avea strălucire și ecou. Marmura albă se înnegrise din cauza uzurii și a intemperiilor, aflându-se într-un stadiu de deteriorare avansată. Cavoul, care a fost permanent deschis, devenise o pubela predilectă pentru săracii și cerșetorii care își făceau veacul prin cimitir. Refacerea acestui sit arhitectural-funerar, printre cele mai spectaculoase din Cimitirul Eternitatea, se impunea de la sine. Istoria și imaginea lui, dar și poziția centrală în ansamblul locului, sunt elemente care obligă suplimentar.

Imediat după achiziție, am avut parte de un alt concurs de împrejurări semnificative. Am primit, într-o zi, un telefon neașteptat. Am fost de-a dreptul uimită când istoricul Andreea Ioana Ursulescu, pe care nu o cunoșteam la vremea aceea, m-a căutat să îmi relateze cum, absolut întâmplător (pentru cine mai crede în întâmplare…), se afla în aceeași încăpere, la biblioteca județeană, exact în momentul în care discutam cu marele istoric …… despre statuia Uriașei. Pentru că, cu ceva timp în urmă, realizase un studiu tocmai despre… istoria acestui monument funerar, se apropiase și ascultase cu atenție acea discuție. Nu știa cum arăt. Îmi citise numele în presă, cu ocazia documentării, așa încât îi fusese ușor să facă legătura între nume și figură; mi-a căutat numărul de telefon pe internet, m-a sunat, ne-am întâlnit și, prin intermediul acestei coincidențe, precum și datorită prezenței de spirit și mărinimiei Andreei Ioana Ursulescu, am intrat în posesia prețioaselor informații clarificatoare cu privire la statuia Fecioarei, pe care tânăra le adunase cu ocazia elaborării excelentului ei studiu! Mi-am amintit că marele Einstein spusese, la un moment dat: ” coincidenta este felul lui Dumnezeu de a ramane anonim”, așa că am luat această pățanie drept un indiciu suplimentar, un alt element de ghidaj cum că eram pe calea cea bună.

Treptat, m-am obișnuit cu ideea că renovarea acestui monument funerar este una dintre etapele importante ale destinului meu. Prin minte începuseră să-mi apară tot felul de întrebări legate de efectele ulterioare ale inițiativei mele asupra semenilor. Dacă, în momentele lor de rătăcire, sau deznădejde, sau însingurare, oboseală ori, pur și simplu, nevoie de relaxare, și alții vor simți, asemeni mie, impulsul irezistibil de a se plimba în preajma acestei misterioase sculpturi? Vor mai auzi și alții vocea tainică a pietrei vorbitoare? Ar putea fi această statuie un fel de medium din marmură albă, prin intermediul căruia cei receptivi, sau cei aleși, ori în nevoie, să primească sugestii cu privire la ceea ce au de făcut pentru a le fi mai bine? Oare câți dintre cei care s-au apropiat, de-a lungul timpului, de statuie, atrași de magnetismul ei aparte, au primit mesaje din partea Fecioarei? Pentru ce alte motive, în afară de cel legat de restaurare, mi-o fi ”vorbit” Fecioara? Ce fel de evenimente sau revelații uluitoare ar fi în stare să producă, asupra altor destine, această muncă a mea? Dincolo de faptul că mi-au electrizat pielea, aceste gânduri m-au impulsionat și mai mult.

Nu cred că membrii de la 1845-1860 ai familiei Rosetti, primii proprietari, ar fi comandat, dacă nu de la Viena, cel mai probabil din Italia, statuia Fecioarei, doar din superficialul imbold de împăunare postumă. Am convingerea că acele suflete nobile de oameni educați au intenționat, de fapt, prin această achiziție, să lase celor de după dânșii câteva repere ale vremurilor în care au trăit și, totodată, să transmită un mesaj de impact pentru cei de mâine, din vremea celor ce vor fi fost ieri. În ceea ce mă privește, mă declar pe deplin mulțumită dacă voi fi fost suspectată nu numai de aceleași intenții, ci și de decizia de intra în posesia complexului funerar și de a trece la acțiunea de restaurare a lui, declanșată în urma unor trăiri cu totul deosebite, după cum am povestit mai sus.

Nu am știință să existe, în Iașiul nostru iubit, vreo altă legendă care să pună în mișcare atâtea sentimente și energii, potențând într-o asemenea măsură imaginația comunitară, precum legenda ”Uriașei”. Se crede că Uriașa ar fi fost ridicată, în cimitirul Eternitatea, în amintirea unei fetițe suferinde de gigantism. Tânăra ar fi trăit în Iași acum un veac și jumătate și ar fi ajuns, în perioada adolescenței, la înspăimântătoarea înălțime de 3 metri.

Cum, în acea perioadă, din rândurile ieșenilor ar fi dispărut foarte multe persoane, bănuielile localnicilor s-ar fi oprit asupra urșilor și lupilor din pădurile dimprejur. În ciuda deciziei de a stârpi animalele sălbatice, ieșenii aveau să constate, totuși, că disparițiile nu încetaseră. Mai mult, fiecare caz de acest fel ar fi fost însoțit de înroșirea apei Bahluiului. Este de la sine înțeles că groaza locuitorilor de atunci ai capitalei Moldovei devenea, cu fiecare dispariție, din ce în ce mai mare… Alertat de un sentiment de neliniște interioară, tatăl fetei ar fi început să-și urmărească odrasla. Surprinzând-o în chiar momentul în care ucidea un semen, omul ar fi decis s-o împuște. Ar fi îngropat-o, fără slujbă, în poziția în care s-ar fi aflat în momentul incidentului: în genunchi și cu mâinile împreunate…

Dintr-o altă variantă, aflăm că, la 9 ani, fata ar fi avut deja doi metri și jumătatea spre trei, și că tatăl ei ar fi ucis-o pentru a feri familia de oprobiul public. Tot tatăl, regretând gestul, i-ar fi ridicat statuia.

Într-o versiune diferită, se susține că fata bolnavă de gigantism ar fi trăit 27 de ani, că ar fi avut o forță fizică extraordinară și că, fără să-și dea seama de consecințe, ar fi sufocat pe oricine strângea. În toate variantele, Uriașa este împușcată: fie pentru a salva onoarea familiei, fie pentru a i se curma suferința datorată trupului ei gigantic.

Cercetările istoricilor, precum și informațiile adunate de către Andreea Ioana Ursulescu, infirmă legendele tocmai amintite. Chiar dacă majoritatea ieșenilor manifestă aderențe emoționale la una dintre dintre fantasticele povești enunțate, acest lucru nu poate fi în măsură a transforma imaginarul popular în fapte cu caracter veridic. Ca multe alte legende din popor, și aceasta pare a proveni dintr-o situație reală, îmbogățită de creativitatea, de fricile sau nevoia de senzațional ale oamenilor: există documente de arhivă care certifică faptul că, în Iașul de altădată, chiar a existat o copilă care a suferit de gigantism. Dar de aici și până la crime e un drum mult prea lung, pe care – cred eu, în lipsa documentelor probatoare – doar imaginația a fost în stare să îl parcurgă.

(Comparativ cu cea a Uriașei, legendele întemeierii Iașului nu sunt, nici pe departe, în stare să trezească, să stimuleze sau să amplifice în asemenea măsură imaginația colectivă”. (Avocat Gianina Vera Poroșnicu)

Uriașa, parte din istoria Iașului

Există teorii diferite referitoare la originea denominației „Iaşi”. Unii istorici cred că aceasta ar fi datorată tribului sarmat al Iazigilor, menţionat de poetul Ovidiu”Ipse vides onerata ferox ut ducata Iasyx/ Per media Istri plaustra bubulcus aquas” şi „Jazyges et Colchi Metereaque turba Getaque/ Danubii mediis vix prohibentur aquis„.

O altă explicaţie ar fi că numele și-ar găsi originea în tribul alanic al Iasilor, atât Iazigii cât şi Alanii fiind două ramuri ale Sarmaţilor. De asemenea, în limbile sanscrită şi hindi, care au origine comună cu limba sarmaţilor,„yash” înseamnă„faimă”.

În ”Istoria oraşului Iaşi”, Constantin Cihodaru este de părere că numele de Iaşi ar deriva din numele dat în Evul Mediu unei categorii de luptători cu arcul.

În harta de la 1320 a unui anume Giovanni di Carignano, Moldova mai era numită și Alania. Alanii (care erau creștinați) dăduseră Prutului denumirea de Alanus fluvius iar orașului Iași, Forum Philistinorum (posibil Târgul amatorilor de vin). De la această populație ar deriva forma la plural Iașii sau Târgu’ Ieșilor.)

Din informațiile culese de istoricul Andreea Ioana Ursulescu cu privire la cavoul ilustrei familii Rosetti din cimitirul Eternitatea din Iași, plasat în cadrul parcelei 2, clasa I, aflăm că acesta ”a fost ridicat în memoria fraților Lascăr și Răducanu (cel tânăr) Rosetti la finele secolului al XIX-lea de către urmașii lor. În componența sa regăsim statuia din marmură albă de Carrara, ce o întruchipează pe Fecioara Maria și obeliscul din granit negru. Notorietatea cavoului este redată de monumentul funerar din marmură albă, acesta stârnind apariția mai multor legende urbane care au transformat complexul funerar într-o adevărată atracție turistică.”

Lascăr și Răducanu Rosetti erau fiii hatmanului Răducanu Rosetti (cf. Gheorghe Platon, Alexandru-Florin Platon, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Context european, evoluție socială și politică, București, Editura Academiei, 1995), și ai Eufrosinei Manu (Generalul Radu R. Rosetti, Familia Rosetti. Coborâtori moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos, pag. 195). Răducanu a fost ispravnic al ținutului Iași, cu rangul de agă, de vornic, de președinte al Divanului Apelativ ș.a. Lascăr, fiul mai mare, a fost primul ministru de finanțe al guvernului moldovean de sub domonia lui Alexandru Ioan Cuza, precum și vornic, președinte al Divanului de Apel și unul dintre protagoniștii mișcării de la 1848. A demisionat din funcția de ministru după numai opt zile, deoarece ”văzu numai abuzurile și corupția” (Generalul Radu R. Rosetti, op.cit, p. 204). Același general susține că Lascăr Rosetti ar fi decedat la data de 28 aprilie 1884, la Iași.

Cum, pe obeliscul din cadrul complexului funerar, figurează date diferite ale morții celor doi frați, și cum, în cazul lui Răducanu, Radu R. Rosetti consemnează că a încetat din viață în satul Căiuți, la 6 iunie 1872 (Generalul Radu. R. Rosetti, op.cit., pag. 198), fiind o diferență de o zi față de data inscripționată pe obelisc iar piatra de mormânt aflându-se tot pe moșia amintită (Ibidem, pag. 201), Andreea Ioana Ursulescu opinează că singurul membru înmormântat în cavoul familiei Rosetti ar fi Lascăr, Răducanu Rosetti ”fiind înmormântat, foarte probabil, la Căiuți”. Acest argument ar putea fi întărit și de împrejurarea că, conform aceleiași autoare, nu există documente din care să reiasă nici vreo ulterioară mutare a osemintelor lui Răducanu în cavoul din cimitirul Eternitatea, nici înmormântarea, în acel loc, a vreunui alt membru al familiei.

După o seamă de cercetări minuțioase ale arhivelor ce conțin documentele vremii, coroborate cu un studiu asupra monumentelor similare existente în țară și în străinătate, în urma căruia identifică o singură lucrare aproape identică, aflată în cimitirul Staglieno din Genova, Andreea-Ioana Ursulescu înclină spre ipoteza conform căreia ”statuia aflată în cadrul cavoului Rosetti provine din Italia, iar descendenții familiei, (soții, n.a.) Ana (Rosetti) și Gheorghe Catargiu, sunt răspunzători pentru amplasarea ei. În urma examinării unor monumente funerare, deducem că statuia de mari dimensiuni o întruchipează pe Fecioara Maria manifestând gestul rugăciunii, stând în genunchi, cu fața ridicată spre cer. Până în momentul de față, mărturiile pe care le-am descoperit nu ne-au ajutat la identificarea semnificației sale pentru familia comanditară și nici la aflarea zonei de proveniență.”

Din proprietate a familiei Rosetti, complexul funerar în discuție ajunge, în secolul al XX-lea, în posesia familiei Beldiman, apoi în proprietatea celebrului anticar ieșean Dumitru Grumăzescu. Acesta din urmă susține, într-un interviu acordat unui ziar local, (https://arhiva.bzi.ro/s-a-spulberat-misterul-uriasei-101581) că Radu Beldiman i-a mărturisit că statuia ”Uriașei” ar fi fost adusă din Viena de către străbunicul său, Vasile Beldiman, atașat al Legației române cu probleme culturale în capitala Austriei. Diplomatul ar fi primit statuia la sfârșitul secolului XIX, înainte de a se reîntoarce în țară, de la un sculptor vienez cu care se împrietenise, și ar fi adus-o la cimitirul Eternitatea Iași, la cavoul familiei prietene Rosetti, pe care îl achiziționase.

Strănepotul acestuia, Radu Beldiman, a intenționat să doneze ansamblul filialei ieșene a Uniunii Scriitorilor, făcând și un act de donație în acest sens. Neprimind nici un răspuns, timp de doi ani, din partea conducerii de atunci a USR, Radu Beldiman a vrut să îl doneze lui Dumitru Grumăzescu.

Celebrul anticar susține că nu a putut să nu îi plătească, totuși, o anumită sumă de bani celui care cu care, între timp, se și împrietenise. La începutul anului 2022, cum deja se știe, am achiziționat (eu, Gianina Vera Poroșnicu, n.a.) de la Dumitru Grumăzescu acest minunat și faimos complex funerar.

Confruntând declarațiile de mai sus ale lui D. Grumăzescu cu documentele cercetate, istoricul Andreea Ioana Ursulescu ajunge, însă, la concluzii diferite: ”Anticarul Grumăzescu a enunțat că povestea acestei statui începe în anii 1868-1870, când Vasile Beldiman, aflându-se în acea vreme la Viena, a achiziționat statuia și a amplasat-o la cavoul Rosetti pe care, de altfel, l-a și cumpărat. Din genealogia familiei, găsim că acesta moare în 1871, la Viena, iar locul morții ne-ar putea duce cu gândul la faptul că Vasile Beldiman, într-adevăr se afla la Viena în acea perioadă și că era posibil să fi adus statuia la cavoul Rosetti. Totuși, anul morții, 1871, ar combate această afirmație pentru că în acel moment, cavoul Rosetti nu exista, cei doi frați Răducanu și Lascăr fiind în viață. În același timp, demersurile pentru amenajarea propriu-zisă a cimitirului au avut loc abia în anul 1871, pe terenul donat de Scarlat Pastia în 1868 (cf. Florea Ioncioaia, Maria Bilașevschi, Dana Ceia, Cimitirul Eternitatea, memorie și artă, editura Sedcom Libris, Iași, 2021,p. 16). Să estimăm că Vasile Beldiman ar fi cumpărat statuia în acea perioadă și că ar fi fost amplasată în cadrul cavoului, aproape 15 ani mai târziu de către urmașii săi, e greu de crezut.

În altă ordine de idei, Grumăzescu a specificat că Vasile Beldiman a cumpărat cavoul Rosetti, lucru pe care noi îl considerăm imposibil (…). Să nu uităm că, descendenții familiei Rosetti au fost cei care s-au ocupat de realizarea cavoului și că au beneficiat de moștenirea lui Lascăr, drept pentru care ne este greu să credem că urmașii ar fi înstrăinat cavoul familial. Cât provește relația de prietenie dintre familiile Rosetti și Beldiman, noi nu avem știre.”

Varianta considerată plauzibilă de către istoricul ieșean, în urma unor temeinice studii de genealogie, este următoarea: una dintre moștenitoarele familiei Rosetti, Magdalena, fiica lui Radu Rosetti, s-a căsătorit cu un anume Victor Beldiman, fiu al diplomatului Alexandru A. Beldiman; din căsătoria acestora au rezultat doi gemeni: Alexandru și Radu; cum Alexandru a trăit toată viața în Germania, nefiind interesat de cavou, Radu Beldiman nu a întâmpinat nici un fel de problemă în a vinde, în nume propriu, lui Dumitru Grumăzescu, complexul funerar în discuție.

Înspre această variantă ar indica și datele culese de aceeași Andreea Ioana Ursulescu în urma unui dialog purtat cu Ioana Beldiman, soția nepotului lui Radu Beldiman, arhitectul Alexandru Beldiman. Ioana Beldiman susține că unchiul dumneaei, Radu Beldiman, ar fi primit moștenire cavoul cu statuia Uriașei de la mama dânsului.

”Așadar, conchide Andreea Ioana Ursulescu, în finalul excelentului său studiu, istoria cavoului Rosetti din cimitirul Eternitatea este mult mai complexă decât miturile și legendele urbane care s-au format în jurul său de-a lungul timpului. Informațiile descoperite, ipotezele formate și lămuririle oferite au o mare însemnătate documentară pentru patrimoniul cultural ieșean. De-a lungul analizei noastre, care necesită completări, în condițiile în care alte informații se vor adăuga celor folosite până acum, am încercat să expunem istoria cavoului Rosetti, pornind de la urmașii lui Răducanu (cel tânăr) și ai lui Lascăr, Ana și Gheorghe Catargiu, aceștia fiind cei care s-au ocupat de realizarea monumentului funerar, de ridicarea obeliscului din granit negru și de amplasarea statuii, și nu Vasile Beldiman, cum s-a afirmat până acum.

Totodată, trecerea cavoului în posesia familiei Beldiman am pus-o pe seama căsătoriei dintre Victor Beldiman, fiul diplomatului, cu Magdalena Rosetti, fiica lui Radu Rosetti. Urmărind arborele genealogic am ajuns la Radu Beldiman, cel născut în urma mariajului amintit, care a devenit unicul moștenitor al cavoului, și care a vândut locul de înmormântare al familiei Rosetti anticarului Grumăzescu.

Astăzi, cavoul familiei Rosetti se află pe lista monumentelor instorice și este beneficiarul unei ample restaurări realizată de noul proprietar, Gianina Vera Poroșnicu, care a achiziționat cavoul de la succesorii lui Grumăzescu.”

Nu găsesc întâmplătoare folosirea marmurei de Carrara pentru reprezentarea Uriașei. Efectul ”de ceară” oferit de lumina ce pătrunde câțiva milimetri în marmura albă, pentru ca abia după aceea să ni se răsfrângă-n privire, are darul de a anula schematismul gândirii, transportându-ne în uimire. Complementar, mărimea și elementele de detaliu ale monumentului ”împing” intelectul într-o dimensiune cognitivă ce poate fi trăită și asimilată numai din perspectiva unei retorici nonverbale și non-gravitaționale.

Avem de a face, așadar, cu o tehnică sculpturală prin care s-a reușit, cred, încifrarea în piatră a unei simbolistici complexe, ce radiază din regiunea superioară, luminoasă, a orizonturilor de semnificații care s-au dorit a fi transmise receptorului: recunoștință puritate, înălțare, evlavie, fervoare spirituală, aspirație de tip ascensional ș.a.m.d. Iată de ce, fie doar și la o primă privire, consider nerealistă asocierea acestui monument funerar cu legendele urbane conexe zonei patologicului, potrivit cărora Uriașa ar fi fost o copilă bolnavă de gigantism, cu refulări revanșarde ce ajungeau, adesea, până la uciderea contemporanilor.

Nu poți avea acces la semnificațiile profunde ale spiritualității decât în condițiile unei purificări interioare (”Lăsați copiii să vină la Mine!”). Doar astfel, instrumentul perceptiv se poate ridica deasupra cețoaselor zone de interferențe cu dimensiunile obscenului, banalului, prejudecăților la modă etc. Puritatea eliberează mentalul din chingile împietritelor locuri comune, declanșând intuiții revelatorii și stimulând performanța discriminativă. Fără un intelect rafinat, propulsat de discernământ și intuiție, mintea omenească nu este în stare de a secreta, fisuri semnificative pentru accederea în zona verticală a conotativului religios autentic.

Or, statura impresionantă a Uriașei, cred eu, tocmai despre așa ceva ne vorbește: despre măreția unei viziuni profunde și panoramice. Despre vederea pe deasupra lumescului. Este, cred, o perspectivă a purității (albul marmurei) eliberate de gravitația reflexivității mundane (fenomen datorat emisivității radiante a materialului), exprimată de către sculptor prin recursul la simbolistica măreției tridimensionalității.

De aceea, ascultată atent, Fecioara ar putea să-ți vorbească. Spun s-ar putea, pentru că nu cred că este posibilă forțarea grației. Vocea ei poate fi, însă, auzită de către cei aleși, în tăcerea contemplativă a atenției smerite. Dacă te așezi lângă ea cu credință și cu inima deschisă, mai ales în momentele de cumpănă ale vieții, este foarte posibil să trăiești, la fel cum am trăit eu însămi, revelații în măsură să îți absoarbă totalmente poverile, îndreptându-ți sufletul înspre Lumină.