Acționat în judecată, B.P. Hașdeu se apără singur și câștigă

Autor: Gianina Vera Poroșnicu, avocat

În zilele de 3 și 4 iunie 1863, într-o anume sală de judecată a Curții ieșene de apel, ”toată smântâna Eșului” (B.P.H.) avea să fie de față la procesul intentat lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu pentru încălcarea p. 50 din recent, pe atunci, apăruta (1862) lege a presei.

Scriitorul publicase, în enciclopedica lui revistă Lumina, fostă Din Moldova, fragmente din romanul Duduca Mamuca, subintitulat Din Memoriile unui student, în care un tânăr cinic și libertin seduce o actriță pentru a o arunca, ulterior, în brațele amicului și concurentului lui.

Chemarea în judecată fusese precedată de o adresă din 18 aprilie 1863, semnată de către Titu Maiorescu, O. Teodori și G. Mârzescu, prin care ”Comitetul de Inspecțiune a școalelor din România de dincoace de Milcov” îi face cunoscut lui Hașdeu că ”din punct de vedere al demnității morale (…) mai multe dintre pasagele scrise de d-voastră în numita foaie, ar fi rămas mai bine, dacă nu nescrise, cel puțin nepublicate”.

Titu Maiorescu era, la acea vreme, și  director al colegiului superior ieșean, unde B.P. Hașdeu, în vârstă de 25 de ani, figura ca profesor. Incriminatul avea să fie, de altfel, destituit, la scurt timp după apariția, în Lumina, a acelor fragmente de ”romanț”. Unul dintre personajele acestuia, profesorul universitar Vladimir Aleșchin-Uho (uho = ureche, în limba rusă), distribuit de către autor în situații de un ridicol usturător, trimitea aluziv, pentru apropiați, la însuși președintele Comitetului, V.A. Urechia…

Scriitorul studiase dreptul la universitatea din Harkov

Interesul deosebit stârnit în rândul protipendadei ieșene de către, probabil, întâiul proces din istoria jurisprudenței moldovenești intentat, în baza unei legi a presei, pentru sfidarea bunelor moravuri, avea în prim plan o personalitate magnetică, de o inteligență, cultură și ingeniozitate remarcabile, care, datorită cunoștințelor sale de drept, (figurase, în 1858, ca judecător la Cahul, după ce studiase dreptul la universitatea din Harkov), nu a avut nevoie de avocat în instanță, apărându-se singur.

Manifestându-se, cu predilecție, pe tărâmul istoriei, lingvisticii și filologiei, B.P. Hașdeu a avut și nenumărate preocupări de natură juridică: a publicat documente istorice cu conținut juridic, a predat un curs de istorie a dreptului constituțional românesc, a cules, pe baza unui ingenios chestionar, obiceiuri juridice și a plănuit întocmirea unei istorii a instituțiilor juridice la români, proiect nerealizat, din păcate. Pasiunea pentru drept a marelui savant se relevă și din aceea că, în mai toate revistele științifice pe care le-a scos, rubrica rezervată chestiunilor juridice ocupă un loc aparte.

Cum se apără marele savant

În fața instanței, B.P. Hașdeu avea să ridice și chestiunea: poate o operă literară să fie considerată imorală și vătămătoare pentru valorile etice ale unei societăți, atunci când ea ilustrează adevărul, în toată nuditatea lui? Pentru a răspunde negativ, scriitorul aduce drept mărturie operele lui Aristofan, Ovidiu, Petronoius, Rabelais, Boccacio, Shakespeare, Goethe. Citează, de asemenea, pasaje din Alecsandri, Negruzzi, Bolintineanu, Heliade Rădulescu, Negruzzi ș.a.

”Un romanist, un poet, un istoric, sunt portretiștii societății: vinovați îs ei, oare, zugrăvind-o cum este ea? (…) Nemorali sunt aceia care se recunosc pe sine în atari caractere și le prigonesc sau defaimă din egoism! Nemorali sunt aceia ce n-ar voi ca lumea să-i afle cine sunt!”

Dacă, susținea Hasdeu, e imoral, cum opina procurorul, să vorbești despre lucruri imorale, cine, oare, sunt cei ce dovedesc o mai limpede imoralitate decât judecătorii și procurorii care, în actele și hotărârile lor, evidențiază cele mai mari fărădelegi? Oare nu cumva însuși procurorul de ședință ar putea fi socotit vinovat, judecându-i-se prestația după asemenea criterii?

Argumentul final

Argumentul care avea să convingă instanța să dea, într-un final, soluție de achitare a lui B.P. Hașdeu, a fost următorul: art. 50 din legea presei, în baza căruia acriitorul fusese trimis în judecată, nu incrimina scrierile în măsură a leza morala publică, ci doar publicarea, cu rea-credință, de vești mincinoase ori documente falsificate sau atribuite pe nedrept altcuiva, când asemenea informații erau susceptibile de a tulbura liniștea publică, a vătăma morala publică ori a atrage disprețul asupra agenților autorității publice.

E adevărat, a menționat scriitorul, că vechea lege a presei, edictată de Ghica Vodă la 1856, pedepsea pe cei ce aduceau atingere moralei publice, însă acele dispoziții nu mai figurau în noile reglementări de la 1862. Și, în lumina principiului nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, urmărirea penală și întreg procesul intentat lui Hașdeu apăreau complet ilegale.

Luând act de argumentele invocate în apărarea sa, instanța l-a achitat pe scriitor, considerând că ”prin romanția Duduca Mamuca nu se face alusiune la persoane determinate pentru ca să fie vătămată morala publică prin atacarea cuiva din societate”, și că ”credința cea rea cerută de p. 50 legea presei nu este probată”…

Notă: acest articol a avut drept surse de inspirație:

• Doru Cosma ,”De la Dante la Zola”, Ed. Sport – Turism, București, 1978
• Ion Constantin Chiţimia, Bogdan Petriceicu Haşdeu, istoriograf în Grigore Brâncuş (coord.), „Biblioteca critică” B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972
• Wikipedia
• Revista Historia, suport electronic.

Te-ar putea interesa și: George Enescu, un copil hărăzit de astre