Mănăstirea Almaş

Zidirea bisericii de la Mănăstirea Almaș a început la o dată necunoscută, de Constantin Mavrocordat, voievodul Moldovei, fiind încheiată la 1715 de Vasile Almaş.

Vitregia sorţii face ca acesta să-şi piardă soţia şi cei doi copii. Îşi va găsi liniştea slujind lui Dumnezeu, ca monah al acestei mănăstiri. În anul 1812 devine mănăstire de maici. Biserica este renovată şi mărită în 1851 de boierul Palade. Ca multe alte asemenea lăcaşuri cade şi ea victimă decretului 410 din 1959, desfiinţându-se. Se redeschide în anul 1987, ca schit de călugări aparţinând de Mănăstirea Horăiţa, când se încep reparaţiile sub directa îngrijire a Părintelui stareţ Leopold, împreună cu obştea în formare.

Biserica este o construcţie de zid, pe fundaţie de piatră în formă de cruce. Altarul este luminat de o fereastră la est. Catapeteasma este din lemn sculptat filigram. Are trei turle oarbe de formă octogonală, aşezate una după alta de la est spre vest, pe altar, naos şi pronaos. Naosul, luminat de câte trei ferestre la sud şi nord, se delimitează de pronaos prin câte două coloane pe fiecare parte, care susţin o arcadă foarte lată.

Pronaosul este luminat de câte două ferestre pe zidul din sud şi pe cel nordic. Toate ferestrele sunt din lemn, duble, dreptunghiulare, cu terminaţia în arc. Intrarea se face prin partea vestică, pe o uşă de stejar, sculptată pe ambele feţe, în exterior fiind sculptată Sfânta Ana. În interior uşă este dublată de o alta, metalică, masivă.

Pictura în frescă a fost executată în anii 1994-1995 de meşteri anonimi. Este o pictură reuşită artistic, în care predomină albastrul.

În anul 1882, stareţa Mănăstirii Almaş (Neamţ), schimonahia Suzana Ştefănescu, rămânând fără preot, i-a cerut episcopului de Roman, Melchisedec – fratele ei –, să-i dea un duhovnic bun. Atunci episcopul a chemat la sine pe părintele Nectarie din Muntele Caşin, l-a hirotonit preot şi l-a trimis duhovnic la Mănăstirea Almaş.

Timp de 30 de ani, acest smerit isihast a fost singur slujitor, sfetnic şi părinte duhovnicesc al Mănăstirii Almaş, care număra până la 40 de călugăriţe. Iar nevoinţa duhovnicului Nectarie era aceasta:

Zilnic săvârşea Sfânta Liturghie şi toată rânduiala cu mare evlavie. Restul timpului îl petrecea singur, în cugetări dumnezeieşti şi în lucrarea rugăciunii lui Iisus. În chilie nu primea niciodată pe nimeni. Spovedania soborului o făcea săptămânal în biserică. Nimeni nu-l vedea vreodată râzând sau vorbind cuvinte de prisos. Că vorbea foarte puţin şi cu multă înţelepciune. Mâncare primea o singură dată pe zi, iar de avea ceva de prisos, împărţea la săraci şi la maicile bătrâne. Noaptea o petrecea în rugăciune şi în citirea Sfintelor Scripturi. Spre ziuă adormea două-trei ore, apoi venea la biserică.

Pentru sfinţenia vieţii lui, părintele Nectarie era foarte iubit şi căutat de credincioşi. Pe unii îi spovedea, pe alţii îi sfătuia, celor bolnavi le citea şi, după mărturia ucenicilor lui, mulţi se vindecau de suferinţele lor.

Sursa: https://www.almas.mmb.ro / Foto: Oana Nechifor – doxologia.ro

Citeşte şi: Ştefan la Tazlău