Zidurile plâng…

Zidurile plâng…
Zidurile plâng - Mihai Coțovanu

Autor: Mihai Coțovanu, artis plastic

O tristețe melancolică pe zidurile roase de timp, în care poartă amintiri praful și mucegaiul. O casă boierească, clădită într-un timp de primăvară a vieții, cu dorință și voință de viață, aspirații și fericire.

Kaly, zeița timpului, într-o mână ține darurile vieții, iar în cealaltă șiragul de cranii, care înseamnă roata vieții prin naștere și moarte. Timpul devorează totul, orice clădire mai devreme sau mai târziu sfârșește în ruină, orice prietenie, mai repede sau mai târziu, sfârșește în despărțire, spunea marele înțelept și yoghin indian Milarepa.

Aceste gânduri păstrate în suflet m-au făcut să privesc și să înțeleg un moment de aducere aminte. O tristețe melancolică pe zidurile roase de timp, în care poartă amintiri praful și mucegaiul. O casă boierească, clădită într-un timp de primăvară a vieții, cu dorință și voință de viață, aspirații și fericire.

Am trecut de multe ori pe lângă ea, iar atmosfera peisajului mă urmărea, îmi atrăgea atenția. Am simțit cum vine spre mine energia celor care au plăsmuit-o, devenind tot mai viu în conștiință. Un peisaj citadin care exprimă sfârșitul unui ciclu de existență.

Tot decorul exprimă această trăire: copacii tăiați în prim plan care și-au pierdut trunchiul și coroana, pământul frământat și trist. Toată vegetația exprimă o toamnă uscată a vieții, iar prin iarna existenței intră cu totul în uitare. Nu va mai trece mult timp și acest loc cu locuința încărunțită de vreme va dispărea.

Atmosfera peisajului mi-a îndreptat gândurile spre versurile lui Eminescu.

„Iar în lumea mea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru mușuroaie de furnici,

Microscopice popoare, regi oșteni și învățați.

Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,

În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul.”

Peisajul de toamnă târzie la ușa iernii, frunzele uscate ruginii căzute definesc forța timpului din mâinile zeiței Kaly, care se oglindesc în versurile lui Eminescu din Scrisoarea I.

„ Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist și roș

Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,

Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț,

Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;

Iar catapeteasma lumii în adânc s-a înegrit,

Ca și frunzele de toamnă, toate stele au pierit;

Timpul mort se-ntinde trupul și devedine veșnicie,

Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,

Și în noaptea neființei totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncepe eterna pace… ”

Autor: Mihai Coțovanu

www.mihaicotovanu.ro

Te-ar putea interesa și: Spovedanie neterminată

One thought on “Zidurile plâng…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.