Tonitza, penelul şi condeiul

Autor: Mihai Coțovanu, artist plastic

Să privim după cortina scenei vieții culturale şi sociale din vremea lui Nicolae Tonitza, să pătrundem într-un spațiu plin de contraste în care artistul a parcurs o viață spectaculoasă, însemnată prin culoare și cerneală.

Exmatriculat în 1907 de la facultatea Mihaileană din Iași, Tonitza a fost acuzat de ideologii socialiști că ar fi fost agitator al răscoalei. Va urma cursuri de pictură la Munchen și Paris, înscriindu-se în direcția artistică de avangardă, iar prin călătoriile din Italia se va îmbogăți cultural, atașându-se valorilor artei contemporane occidentale.

Reîntors în țară, conștient de menirea sa, cu greu va reuși să-l convingă pe Gheorghe Popovici că trebuie să termine studiile și să dea examenele pentru a absolvi Facultatea de Arte Plastice, care în acea vreme avea o direcție academică. Conflictul cu vechea generație culturală, înscrisă în tendințele aristocratice și aspirațiile noilor tendințe culturale occidentale îl determină pe Nicolae Tonitza să parcurgă un traseu cultural între ciocan și nicovală, determinându-i mari frământări sufletești în dimensiunea cultural artistică și socială a vremii.

Fiind redactor la „Evenimentul” gazeta ieșeană, două articole i-au atras atenția, primul despre selecția lucrărilor pentru Bienala de la Veneția 1927, iar al doilea despre evaluarea lucrărilor de artă. Nu am citit conținutul articolelor dar am fost marcat de descrierea maestrului Valentin Ciucă în cartea „Pe urmele lui Tonitza”, care m-a introdus în atmosfera perioadei interbelice și în bogăția vieții cu aspecte profund dramatice a artistului.

Nicolae Tonitza punea accentul pe necesitatea promovării și valorizării artiștilor în viață, dându-le acestora posibilitatea de a fi prezenți în spațiul occidental al achizițiilor, ca o necesitate de circulație și cotație a artei românești.

Selecția artiștilor cu valoare de parimoniu N. Grigorescu, Luchian etc., cu valoare deja definită, optura accesul tinerilor artiști spre afirmare, consacrare și înscrierea lor în circuitul cultural European.

Tonitza a atras atenția asupra necesității susținerii artiștilor contemporani care, constranși fiind de necesități, erau frânați în elanurile și aspirațiile lor creatoare.

Un artist care a fost constient de propria viață dramatică prin jertfă și sacrificiu din altarul artei privește tainic din lumea celestă cum mulți iubitori de artă râvnesc un tablou semnat de el, încât centimetrul pătrat pictat de el depășește 1000 de euro. Artiștii contemporani trăiesc aceeași dramă amplificată și de dimensiunea pandemiei.

Vorba nemuritorului Eminescu: „ Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați;/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată.”

În contextul actual dimensiunea pandemiei creează o presiune de frânare a activităților creatoare artistice pe toate planurile. Aduc în atenție o afirmație a unei iubitoare de artă din Brașov, care după o discuție telefonică mi-a spus: „domnule Coțovanu!, nu vă puteți imagina ce sete este pentru arta inspirată.” Această observație confirmă ceea ce spunea marele nostru Constantin Brâncuși: „ Arta hrănește sufletul. Priviți până veți vedea.”

www.mihaicotovanu.ro

Citeşte şi: Știința și religia