La Neamţ, în tihna creaţiei

La Neamţ a fost construită casa de creaţie de lângă schitul Vovidenia, denumită astăzi Muzeul Mihail Sadoveanu.

În 1937, Visarion Puiu, la acea vreme mitropolit al Bucovinei, a ridicat o locuinţă care ne aminteşte în egală măsură de un teolog dăruit şi un romancier de talia Ceahlăului.

Poate nu întâmplător ierarhul a fost şi coleg de şcoală cu marele scriitor, amândoi elevi ai învăţătorului Trandafir, imortalizat mai târziu în Domnu’ Trandafir (Mihai Busuioc, după numele său adevărat).

Zece ani mai târziu, Mănăstirea Neamţ punea la dispoziţia scriitorului această casă, în care va sta până la sfârşitul vieţii. Schitul Vovidenia străjuieşte o zidire cu înfăţişare nobilă şi reţinută prin arhitectura ei, la care ajungi străbătând o mică alee verde şi umbroasă.

Obiectele din interior, simple şi surprinse-n ipostaze care au încremenit în vremuri imemoriale, amintesc la fiecare pas de prezenţa celui care a iubit natura şi liniştea patriarhală.

Peisajul cu note bucolice, lacul în preajma căruia obişnuia să stea şi să pescuiască Sadoveanu. Cununa de copaci care înconjoară ca-ntr-o imagine veche crestele munţilor bătrâni şi dangătul stârnit de vitele în drumul lor acasă, prin praful uliţelor înguste – toate acestea, pesemne, l-au determinat să refuze o altă ocazie de a ocupa un loc de creaţie undeva mai aproape de reşedinţa sa.

Ceahlăul literaturii române

Pacea de la Neamţ nu putea fi găsită în altă parte. “Ceahlăul literaturii române” nu putea să aleagă decât un colţ de natură înconjurat de munţi, domol şi aurit de soare, de aura de sfinţi şi pustnici nevăzuţi. Sadoveanu uita de sine lângă lacul Vovidenia şi se îmbăta de frumuseţi bogate, nestăvilite, răpitoare. De aceea, pescuitul şi vânătoarea nu erau decât un pretext pentru a sta cât mai mult în sânul naturii şi a soarbe fiecare tril de pasăre ascunsă în tainele pădurilor de aur şi smarald.

Însuşi autorul mărturiseşte în scrierile vremii că vânătoarea nu trebuie să aibă nimic din cruzimea pe care o poate atinge această îndeletnicire străveche. El vedea, în toate, pioşenia pe care o are răzăşul în faţa plaiurilor strămoşeşti şi dârzenia unui Tudor Şoimaru, cântul ciobănaşului închinat eternităţii sau dăinuirea străbunilor în fiecare răsărit de soare care-i găseşte-arând pământul roditor şi-i lasă în lumină să se scalde.

                                                                                                                                  Luisa Ţuculeanu

Citeşte şi: Slănic Moldova, legendă în Munţii Nemirei

Casa memorială Visarion Puiu